Critica e dialog
După ce şi-a făcut mâna în "Vatra", un timp, ca autor de interviuri luate unor confraţi (v. şi volumul 15 dialoguri critice, 2005), Al. Cistelecan oferă la rândul său un interviu în DISCOBOLUL (nr. 103-104-105), revista din Alba Iulia. întrebărilor în cascadă pe care i le pune Mircea Stâncel, criticul le răspunde în stilul glumeţ-amar ce-i este propriu, sincer dar şi precaut, atent să nu absolutizeze. S-ar putea crede că răspunde uneori în doi peri, dar nu o face. Atunci când i se cere, de pildă, să-şi rezume crezul estetic: "Merg aşa, aiurea, pe lângă literatură, cu speranţa că nu m-am îndepărtat cu totul de ea. Cu speranţa că sînt, într-un fel, o umbră a poeţilor, un negru pe plantaţiile lor". Ce sunt criticii? "Fie că le place, fie că nu, criticii sînt nişte şoareci de bibliotecă. Dar cred că ne mai facem timp şi să trăim, deşi pentru critică, asta nu-i foarte relevant". Pentru Al. Cistelecan, care ne aminteşte că, acum câţiva ani, a demisionat simbolic din generaţia ^80, odată cu Alexandru Muşina şi Virgil Podoabă, a fi "critic important" al generaţiei tale nu e chiar mare lucru: "e ca şi cum ai fi critic important al propriului cartier". După cum nu aderă nici la opinia, foarte răspândită, că rostul criticului este acela de a trăi "sub semnul unei lupte permanente", de a-şi "simţi" mereu adversarii şi de a-i doborî unul după altul: "Critica e dialog, chiar dacă uneori mai corosiv, mai caustic. Dar fondul ei nu poate fi atins de această împărţire în duşmani şi amici. Ne mai supărăm unii pe alţii, ne mai înţepăm, dar nu cu prejudicierea dialogului. Afară, desigur, de criticii de direcţie, de criticii-şefi, a căror militanţă nu suferă contrazicerea". Cronicarul împărtăşeşte, împreună cu Al. Cistelecan, felul acesta de a vedea critica literară.
Despre evenimentul literar
O interesantă anchetă-dezbatere despre evenimentul literar putem citi în RAMURI (nr. 11, 12/2006). Realizator: Horia Gârbea. Cum definim evenimentul literar, ce factori îl determină, dacă s-au produs sau nu la noi, în 2006, evenimente literare, acestea ar fi, rezumându-le, temele anchetei din Ramuri. Participanţii extind discuţia şi la alte probleme care au preocupat anul trecut lumea scriitoricească şi a consumatorilor de literatură, atâţia câţi mai sunt. Cronicarului i-au reţinut atenţia câteva răspunsuri tranşante, chiar dacă nu se află cu totul pe aceeaşi poziţie cu cei care le formulează, sau uneori deloc. Opiniile provocante, stârnitoare de controverse, fac sarea şi piperul discuţiilor de felul aceleia găzduite de Ramuri. Să dăm şi exemple. Bogdan Ghiu consideră că elementul marketing trebuie uitat când este vorba de literatură: "altfel îi veţi amesteca pe Llosa cu Coelhio şi va ieşi Cărtărescu: amalgam suicidar marca Humanitas, căreia tot mai mult i s-ar potrivi denumirea de Homunculus: vedete în eprubetă". Doina Jela, în schimb, socoteşte campaniile de marketing binevenite şi o elogiază pe aceea iniţiată de Polirom în favoarea tinerilor autori, "un desant care să schimbe direcţia şi peisajul literar". Irina Petraş vorbeşte despre evenimente şi false evenimente literare, evenimente bune şi evenimente rele, exemplificând, pentru prima categorie, cu apariţia Almanahului literar de la Cluj şi cu Istoria lui Alex Ştefănescu, iar pentru a doua cu nedreapta întâmpinare negativă ("corul de înjurături") de care a avut parte Dicţionarul General al Literaturii Române. La un eveniment literar ratat a condus, după Ştefan Ion Ghilimescu, lipsa de atenţie arătată, la noi, cărţii întoarcerea huliganului a lui Norman Manea, distinsă în schimb la Paris cu Premiul "Médicis Étranger". Ioan Lăcustă consideră evenimente iniţiativele USR privitoare la lecturile publice, bursele pentru tinerii scriitori ş.c.l., iar Valentin Taşcu vede un eveniment în apariţia trilogiei Batalioanele invizibile a "ignoratului" Marius Tupan. Ciudată i s-a părut Cronicarului părerea lui Ştefan Caraman (consonantă însă cu a lui Florin Iaru) că "scriitor este doar autorul de text creativ ficţional" iar nu şi acela care dă la iveală cărţi de "memorialistică, de teatru, de critică, eseu..." Ciudată pentru că emiţătorul opiniei după care "cartea de teatru" nu ar fi literatură ţine totuşi să treacă drept dramaturg, calitate menţionată în Ramuri în dreptul numelui său. Atunci? Dramaturg fiind, Şt. C. se autoexclude dintre scriitori? Dar, la urma urmei, e o chestiune care îl priveşte.
Firul epic
Un simpatic articol semnează tînărul critic Doris Mironescu, la rubrica sa Lecturi întrerupte, în nr. 109 din SUPLIMENTUL DE CULTUR|. El urmăreşte şi enumeră cîteva dintre clişeele bine consolidate din vocabularul criticii literare, importate de pe teritorii străine. Avem, astfel, metafore textile şi metafore vînătoreşti, medicale, minereşti, metafore preluate de la Facultatea de Construcţii ş.a.m.d. "La mare cinste - ricanează autorul - sînt peste tot metaforele împrumutate de la facultatea de Textile şi Pielărie. (Dar oare o fi existînd o asemenea instituţie academică?, n.n.). ŤFirul epicť, de pildă, pe care îl observăm mereu strecurîndu-se în diferite locuri în discuţia textelor în proză, ba uneori şi a celor în versuri. Există întotdeauna unul sau mai multe fire epice, în funcţie de cît de postmodern e romanul, chiar dacă uneori epicul e redus la aproape zero. În orice caz, structura e mereu dublată de o textură. Întreaga vogă Ťşaptezecistăť a textualismului de inspiraţie barthesiană, de care la noi suferă încă un critic ilustru precum Marin Mincu, se bazează pe o aproximaţie etimologică, speculînd ambiguitatea text-ţesătură. Astfel, orice text este o ţesătură de semnificaţii, un bun autor postmodern fiind comparabil cu o mare filatură." Dacă tînărul critic de la Iaşi trebuie să-şi întrerupă săptămînal şirul (sau firul) lecturilor pentru a scrie asemenea texte inteligente şi amuzante, sacrificiul merită făcut...
Vanitate ultragiatî
Deşi a apărut numărul din ianuarie al Ideilor în dialog, Cronicarul va zăbovi asupra ultimului număr din anul trecut. Motivul e articolul lui Florin Iaru, "A fi scriitor. Sau nu", al cărui conţinut priveşte de-a dreptul noţiunea de scriitor. În rîndurile lui, Florin Iaru afirmă că Andrei Pleşu, Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu şi H.-R. Patapievici nu sînt scriitori, ci doar oameni de litere, şi asta pentru că domeniul lor de predilecţie nu este literatura beletristică, ci filozofia sau critica literară. În al doilea rînd, în ciuda limbii elegante şi cultivate de care fac uz, aceşti intelectuali nu ascultă de criteriile ce definesc noţiunea de scriitor. ŤA fi scriitorť, spune Florin Iaru, Ťimplică, pentru mine, o anumită îndemînare de a crea lumi virtuale, de a trezi emoţii estetice şi de a produce transformări în limbaj. Scriitorul încearcă o deplasare a jaloanelor estetice. Ca în orice meserie, există virtuozi şi cîrpaci." Ce face de fapt Florin Iaru în articolul său? Stabileşte o graniţă rigidă între noţiunea de literatură beletristică şi alte genuri literare, interzice folosirea noţiunii de scriitor în afara domeniului beletristic şi conchide că tot ce rămîne pe dinafara ficţiunii literare "nu are valoare literară". Concluzia? Pleşu, Manolescu, Liiceanu sau Patapeivici, deşi scriu bine, nu sînt scriitori. Substratul stă în aceeaşi afurisită de invidie culturală din cauza căreia, din cealaltă tabără, cea a filozofilor, despre Liiceanu sau Pleşu se spune că nu sînt filozofi pentru că sînt scriitori. Cu alte cuvinte, scriu prea frumos ca să mai fie şi gînditori. Pentru Florin Iaru, e de-a-ndoaselea: Liiceanu şi Pleşu nu sînt scriitori pentru că sînt filozofi. Iată cum poţi să stai în altă tabără şi să împărtăşeşti aceeaşi ranchiună culturală ca cei din tabăra filozofilor neliteraţi.
