Cartea anului 2007
În numărul dublu, decembrie 2007-ianuarie 2008 al revistei "Lire" e publicată o listă a celor mai bune 20 de cărţi apărute anul trecut în Franţa, rezultată prin votul tuturor redactorilor publicaţiei - 27 la număr. Pe primul loc, cu unanimitate, a ieşit nu un autor francez, ci o traducere: cartea de 650 de pagini a americanului Daniel Mendelsohn, Les disparus (titlul original al volumului apărut la Ed. Harper-Collins este The Lost: A Search for Six of Six Million. A fost deja desemnat în S.U.A. cea mai bună carte din 2006 de către "LA Times" şi distinsă cu mai multe premii, între care National Book Critics Circle Award). în editorial, directorul revistei "Lire", François Busnel, îşi exprimă entuziasmul în superlative nu prea des folosite: Dispăruţii (titlul fidel ar fi fost Ceea ce e pierdut) este , după părerea lui şi a colegilor de redacţie, o capodoperă, o carte totală "care se citeşte ca un roman, dar foloseşte tehnicile narative ale epopeii, autobiografiei, anchetei, mărturiei de istorie orală, documentului istoric... Cu acest text stupefiant, Daniel Mendelsohn îşi face intrarea în lumea foarte închisă a marilor scriitori universali". Ceea ce e pierdut nu e un roman de ficţiune, ci o poveste adevărată, transformată în literatură prin metoda inaugurată de Truman Capote şi Norman Mailer dar adusă, zice-se, de Mendelsohn pe o culme încă neatinsă pînă la el. Busnel prevede cărţii nu doar un succes mondial de vînzări, ci şi perenitate ("se vor scrie zeci şi zeci de teze de doctorat despre ea"), căci "Ceea ce e pierdut va reconcilia pe aceia care se îndoiesc încă de puterea cărţilor cu lumea literaturii".
Dar cine e pînă de curînd necunoscutul Daniel Mendelsohn? Născut în 1960 în Long Island, în familia unui savant matematician angajat la NASA, doctor în literatură clasică la Universitatea Princeton, el lucrează din 1994 ca jurnalist şi critic literar, colaborînd la "New Yorker", "New York Times" şi "New York Review of Books". A debutat în 1999, la Ed. Knopf, cu volumul The Elusive Embrace, în care tratează identitatea sexuală ca o enigmă în care angrenează istoria sa familială şi mitologia greacă. A publicat apoi o lucrare consacrată teatrului lui Euripide, iar din 2001 a încercat să afle adevărul despre o dramă petrecută în familia bunicului matern, venit în America în anii '20, din localitatea poloneză Bolechow (aflată acum în Ucraina). Fratele acestui bunic, Shmiel Jäger, cu soţia şi cele patru fiice ale lor, rămaşi în Polonia, au pierit în Holocaust. Vrînd să descopere circumstanţele uciderii acestor rude, Daniel află şi de partea de vină a supravieţuiritorilor din familie, care i-ar fi putut ajuta să scape dar nu au făcut-o. Culege mărturii din diverse colţuri de lume, se duce împreună cu cei doi fraţi şi sora lui la Bolechow, unde mai găsesc cîţiva vîrstnici ce au cunoscut familia Jäger. Consemnînd această anchetă - cu zvonurile, pistele false, minciunile şi adevărurile subiective ale martorilor, scriitorul pune în paralel confesiuni dureroase despre relaţiile din copilărie cu fraţii lui şi îşi însoţeşte povestirea cu relecturi ale unor episoade biblice, pretext de meditaţii asupra surselor invidiei, crimei, laşităţii şi curajului. Trei convingeri domină textul în ansamblu: că trebuie să cauţi ce altă poveste ascunde sau trădează cea care tocmai îţi este spusă; că violenţa nu se dezlănţuie doar în contact cu străinul, ci poate izbucni uneori şi între oameni apropiaţi; şi, în sfîrşit, că nimeni nu poate fi absolut sigur că s-a aflat sau se va afla de partea binelui. Criticii au afirmat că Dispăruţii este una din cărţile cele mai emoţionante, mai umane, scrise vreodată despre Holocaust. într-un interviu, Daniel Mendelsohn mărturiseşte că "m-am angajat în această anchetă lungă de cinci ani, în aceste călătorii pentru căutarea de mărturii despre cei şase membri dispăruţi din familia mea, fiindcă, din reflex profesional, eram iritat de paginile lipsă din istoria personală a alor mei. O istorie care include şi Holocaustul, dar nu acesta a fost subiectul meu de interes primordial [...] Cartea mea e consacrată naraţiunii orale şi modului cum oralul devine scris, cum experienţa personală devine povestire dacă cineva adună ceea ce a auzit într-un text, ca să nu se piardă. Titlul cărţii nu îi evocă doar pe cei şase Ťdispăruţiť ai familiei mele, ci şi multe alte dispariţii - fapte, puncte de vedere, sentimente - care, dacă nu au fost înregistrate, se duc în neant odată cu depozitarii lor."
Cum să te îmbogăţeşti rapid
Un bun interviu a realizat, în nr. 160 din SUPLIMENTUL DE CULTURĂ, tînăra poetă şi publicistă Elena Vlădăreanu (mai puţin acidă, aici, decît ne-a obişnuit), cu încă-tînărul prozator Bogdan Popescu. Prezenţă discretă în paginile publicaţiilor noastre, Bogdan Popescu este unul dintre cei mai originali scriitori ai ultimilor ani, autor a două cărţi care au surprins şi au încîntat critica. Interviul porneşte de la romanul său apărut la Polirom, Cine adoarme ultimul, înscris de cronicari printre cele mai importante apariţii ale anului editorial. Surprinde plăcut, mai întâi, modestia autorului, fie ea şi niţel jucată (căci, în fond, orice scriitor bun are orgoliul propriei valori). Iar apoi, felul în care el vorbeşte despre un mare coleg de breaslă, Ştefan Bănulescu, creatorul unui spaţiu literar inconfundabil în proza românească.
Copil, Bogdan Popescu avea lungi ezitări în faţa rafturilor magazinului sătesc: "habar n-aveam ce să-i cumpăr mamei din acea uluitoare bogăţie de mărfuri care-mi lua răsuflarea şi mă lăsa fără grai. Oscilam, cutreierat de îndoieli amarnice, între o pereche de gumari, una de papuci din plastic verde, o sticluţă de parfum bulgăresc de trandafiri, o basma cafenie ce avea imprimate pe ea un soi de valuri marine stilizate. Ca să-mi dau răgazul de a cumpăni asupra alegerii, m-am îndreptat, cam într-o doară, către rafturile de care răspundea Nea Tase, librarul şi papetarul. (...) O auzisem pe mama plîngîndu-se din pricina banilor şi găsisem soluţia în chinta roială a lui Nea Tase: unul dintre volume se numea Cartea Milionarului şi era, dincolo de orice îndoială, un manual de îmbogăţire. Am plătit fără să şovăi şi am ieşit fericit (...) Deşi a fost comparat cu zeci de alţi scriitori - uneori apropierile vădindu-se forţate -, el rămîne unic şi de neimitat. Arta lui m-a influenţat, cu siguranţă, şi le mulţumesc celor ce au remarcat aceasta. Legăturile mele cu scriitorul născut în Făcăieni-Ialomiţa, lînga Dunăre, vor continua şi de acum încolo, căci m-am apucat, de ceva vreme, să-i cercetez mai temeinic opera şi viaţa. Voi răspunde, pe scurt şi tot retoric, întrebării dumneavoastră: nu ştiu ce-aş fi fost fără Ştefan Bănulescu."
O tehnică a îmbogăţirii rapide, indiferent de contextul istoric dat şi de regimul politic mai greu sau mai uşor de suportat...
