Indignare îndreptăţită Cronicarul împărtăşeşte indignarea d-nei Carmen Muşat care ia poziţie, în editorialul din OBSERVATOR CULTURAL (nr. 109-110), împotriva unei mistificări de presă din "Ziua" ale cărei victime sunt Mihai Şora şi Z.Ornea. Cei doi prestigioşi cărturari, dintre care unul nu mai poate să se apere, sunt acuzaţi că au fost "colaboratorii Securităţii în gestionarea cazului Noica", invocându-se documente care, interpretate corect, arată că ei înşişi au fost "victime colaterale" ale monstruoasei instituţii represive. "A da o declaraţie în proces, scrie d-na Carmen Muşat, e cu totul altceva decât a semna, cu nume de cod, note informative pentru Securitate. A vorbi în prezenţa unui informator - despre care nu aveai cum să ştii că este informator - nu e totuna cu a fi tu însuţi informator al Securităţii". Această logică le este străină pretinşilor jurnalişti lipsiţi de scrupule, care vor cu orice preţ să facă senzaţie. Acceptaţi cu prea multă uşurinţă în paginile marilor ziare, se reped asupra oricărui subiect generator de scandal public, fără a le păsa de adevăr sau de reputaţia pe nedrept compromisă a unor oameni. "Aşa se face că asistăm zilnic, scrie d-na Carmen Muşat, la campanii de presă menite să compromită personalităţi incomode (dintr-un motiv sau altul) şi să acrediteze ideea unei vinovăţii generalizate, a unei mocirle indistincte în care se scaldă deopotrivă călăi şi victime, vinovaţi şi nevinovaţi, ticăloşi notorii şi oameni cinstiţi. "Toţi o apă şi-un pământ" pare să fie ideea pe care se întemeiază imundele campanii de presă care sporesc confuzia generală şi distrug programatic concepte precum valoare, demnitate, morală". Nimic de adăugat! Intelectualii şi politica Numărul din aprilie al Ideilor în dialog găzduieşte punctul de vedere al cîtorva colaboratori ai revistei în legătura cu reacţia excesivă, uneori violentă, pe care Apelul celor 50 a provocat-o în rîndul cla­sei politice. Spicuim cîteva opinii. Andrei Cornea ("De ce ne urăsc?"): "Încercarea de a murdări, de a calomnia pe unii din semnatari, de a-i discredita în ansamblu, ba chiar de a face să planeze ameninţarea cu evacuarea din sediu asupra unei organizaţii pre­cum Grupul pentru Dialog Social dovedeşte că, în esenţa sa, Apelul a ţintit just. Reacţia isterică a confirmat diagnosticul. România este condusă de o oligarhie care, atunci cînd interesele sale devin cu adevărat ameninţate, îşi arată colţii şi chiar muşcă." Traian Ungureanu ("Intelectualii nu sînt pe placul oligarhiei"): Noii patroni de imperii media şi-au făcut socoteala că îl pot lăsa pe Miron Cozma să facă burtă şi guşă, pentru că au la îndemînă un procedeu mult mai eficient. Ei şi-au imaginat că, aşa cum au cumpărat tot, vor cumpăra sau închiria şi clasa intelectuală." Andrei Ţăranu ("Prestatori de servicii democratice"): "În societatea românească mai există şi un alt tip de legitimitate decît cea politică, o legitimitatea care nu totdeauna aduce voturi, dar care totdeauna pune probleme celor care se află în politică. Este legitimitatea intelectualilor respectivi." De mână, de picior Ajunsă deja la numărul 11, revista DILEMATECA propune, întâi şi-ntâi, un interviu cu eternul adolescent Mircea Cărtărescu. Veţi fi surprinşi să-l auziţi pe cel care la începutul anilor '80 glorifica maşina de scris sau banda de magnetofon pledând pentru savoarea aproape corporală a caligrafiei: "Este direcţia artizanală a scrisului meu, faptul că produsele mele sunt unicate, ca nişte covoare persiene ţesute de mână. Eu consider că adevărata carte pe care am scris-o este cea care rămâne în caietele mele, că volumele publicate sunt, de fapt copii ale ei. A scrie de mână este, în acelaşi timp, mult mai angajant. După cum am mai spus, sentimentul meu, când scriu, este că o fac cu întregul corp. Mă ajută în scris enorm faptul că mâna mea participă la migălirea acestor buclişoare." Cronicarul României literare, împărţit între scrisul rotunjit, de inluminură medievală, şi senzaţia de autoritate conferită de laptopul ţinut pe genunchi, atent când la prietenii din secolul XXI, când la prietenele din secolul XVIII, nu prea mai ştie ce să zică. La ce să renunţe, în ce fel să mixeze uneltele de scris? Când, însă, răsfoind în continuare Dilemateca, întâlneşte, în ancheta privitoare la debut, afirmaţii atât de lipsite de umor, parcă nici nu mai contează dacă ele izvorăsc dintr-un creion cu mină, dintr-un stilou Parker sau dintr-o tastatură fără fir. E trist ca un autor de nici 25 de ani să intre în literatură cu un asemenea bagaj de obtuzitate, de rea-voinţă, de megalomanie şi de blazare: "Ca să mă exprim colocvial, la debut e nasol. [...] Cronici au fost foarte puţine, probabil tot pentru că nu e disponibilă cartea. Am fost nominalizat la Premiul Mihai Eminescu pentru debut, dar nu eram nici fată, nici nu scriam despre Groaznicele dar Subtilele Probleme ale Feminităţii, aşa că, evident, nu m-am regăsit printre câştigători. [...] Mi-am început cariera în publicitate şi îmi sfătuiesc colegii într-ale scrisului să facă la fel, dacă sunt în stare. Satisfacţiile sunt mult mai mari, şi în plan creativ, şi în plan financiar". Din păcate pentru tânărul copywriter, această reclamă autoglorificantă răsună de zeci de ani în sute de cârciumioare boeme. Să fie - vorba aceea - un trend?