Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea

"Ca efect imediat asupra gîndului, moartea e o răpire a memoriei în urma căreia viaţa rămîne suspendată într-o necunoaştere veşnică. Trăim atîta timp cît sîntem reversibili, adică trecători din starea reală în starea imaginară. Moartea nu suprimă viaţa trăită, ci doar posibilitatea de a ne-o aminti... De aceea, reacţia firească a omului este creaţia, singura formă de a păstra amintirea!" Titlul acestui text elegant este Răpire, şi el este segmentat în versuri de diferite lungimi, este de fapt un poem lapidar despre reacţia omului în faţa ideii de moarte, una din reacţii, actul artistic mângâietor. Fericit sau nefericit, autorul îşi petrece stările cum poate mai detaşat, mai demn şi mai înţelept, făcându-şi timpul suportabil din aproape-n aproape. Fără ultimul vers, poemul Fără asemănare pe care-l transcriu în continuare, aproape banal apelând la mijloacele la îndemână ale omului sensibil: "Dacă sînt fericit, caut în jurul meu o lume bogată şi frumoasă mereu; un fel de consonanţă între munţii înalţi şi speranţă.// Dacă sînt trist, caut o asemănare între lacrimă şi eterna migrare.// Dacă sînt obosit de-ntîmplări şi de fire, caut nopţile vechi strânse în amintire.// însă cît e de greu cînd te simţi muritor să mai cauţi ceva în al lumii decor". Un fel de glossă economică, puţin rigidă în rigoarea pe care şi-o impune autorul, este Lacrima de piatră nestemată şi care-mi place mai puţin, şi din care nu citez, cum nici din Domul singuratic. Cuvinte dintr-un depozit sentimental fără vigoare, fără vibraţie, chiar cu stângăcii în compunere în întristarea lumii, ca să-şi revină la o formă acceptabilă în Depărtări: "Depărtarea e doar un gînd în căutarea realului, un vis ce nu cunoaşte dimineaţa, o emoţie incompletă, un curcubeu, o lacrimă sau ceaţa: bunăoară stelele, amintirile şi moartea". Tonul păstrându-se acelaşi şi în ultimele două texte, peisajul se monotonizează fatalmente: "M-ajută o noapte de vară/ Să trec în poveste şi vis,/ Să urc din secunda precară/ Pe plaiul de stele aprins...", în Neatins giuvaer, care-l plasează pe poet dincolo de vârste într-un sine clasicizat, într-un gust prea cuminte, într-o trasare elegantă, cum spuneam la început, a sentimentelor extern omeneşti. (Viorel Chiţea, Bucureşti) * Sunt şi eu pe-aproape în bucuria dvs. de-a vă vedea manuscrisul acceptat de editura căreia v-aţi adresat. Este un început de drum, poate de carieră, şi o dovadă de curaj să-l parcurgeţi pas cu pas şi cu încredere în steaua hărăzită. (Treboniu Mareş, Tg. Mureş) * în epistolă spuneţi la un moment dat: "în răgazurile de libertate artificială sufletul ar vrea să mă abandoneze, şi pentru că îmi este teamă de prea marele gol ce va rămâne într-o zi, păcătuiesc scriind despre vise şi vieţi întrerupte brutal de banalul şuier al trenului care traversează nopţile fiecăruia. însă cât de bine scriu! nu ştiu..." Stimate domn, faptul că aşteptaţi s-o facă altcineva în locul dvs., aşadar să vă spună cu precizie şi cu răspundere cum scrieţi, nu mi se pare lucrul cel mai bun. Vă iluzionaţi până una alta că totul ar putea fi bine dacă cineva, din altă singurătate, ar avea curajul, citindu-vă, să nădăjduiească în numele dvs. Discursul din poezia Dacă ar fi să fiu susţine ideea unei izolări în care ecourile din afară nu răzbesc şi nu vă distrug pesimismul: "Rostogolindu-mă din cîrca luminii/ până la picioarele fecioarei/ care se scălda/ la jumătatea constelaţiei/ în alunecarea lacrimii/ pe obrazul aparent întors/ spre sărutarea profană/ a celui lefter/ de viaţă şi aripi." Văzut de la o oarecare distanţă, lirismul dvs. pare a funcţiona după regulile valabile practicate de toată lumea, cu mai bune ori mai slabe rezultate. Şi din dezolare, şi din senzaţia de vid lăuntric, şi din vinovăţie, şi din absenţă, şi din orice, poezia poate ţâşni. Slăbiciunile noastre sunt acelea care ne pun în mişcare şi ne capacitează în acţiuni puternic mirabile. Exasperarea de a fi slab, delicat, vulnerabil îl împuterniceşte pe poet în momente de graţie. Aş exemplifica, prin Spaţii goale, un astfel de moment: "Atât amar de timp/ în indiferenţa îngerilor/ cu cătuşe la aripi/ ca o povară în plus/ pe conştiinţa comună/ refugiu mereu pustiu/ mereu rece/ în care mi s-a interzis/ zâmbetul sincer/ astfel să îmi fie mai comodă/ fericirea de lut/ concepută într-o cameră de hotel/ cu privirile spre spaţiile goale/ de închiriat/ cu suflet cu tot". Aş observa şi un lucru periculos. Cu câteva excepţii numai, după un început încurajator, reuşiţi ca şi când v-aţi propune aceasta, să stricaţi prima impresie, să distrugeţi bruma de poezie şi de curaj, să o coborâţi în derizoriu, aducând în peisajul fragil fie şi câte un toc-cui care vă răneşte îngerul şi vă scâlciază iubirea. Ca lucru bun însă, acest poem frumos, în somn: "Ca un făcut/ ochii putrezind în orbite erodate/ porţi de vis/ gravitând în apropierea orei/ prezisă de magul mut// naufragiaţii îşi caută locul/ în sferele superioare/ de acum/ aerul poate dormi/ apa poate dormi/ pământul veghează". Cu un final remarcabil şi O întreagă poveste, chiar dacă nu este vorba decât de un peisaj care trecând prin faţa ferestrei dvs. riscă să vă intre pe fereastră şi să vi se aşeze o clipă în faţa ochilor: "Magie letargică/ materializată/ în tine respirând pe cearceaful alb/ de unde nu ştiu/ să îmi amintesc cumva/ întreaga-ţi poveste/ puţin fantastică/ puţin credibilă/ dovada palpabilă/ coasta care nu mi-a lipsit/ în tot acest/ Timp." Aveţi dreptate că o singură clipă e de ajuns să separe un univers, cu un cuvânt se pot rupe cele mai trainice alianţe, la fel cum un sfat primit înseamnă o întreagă lecţie de viaţă. Aici se află şi iluzia, care lucrează în orice condiţii în nervii celui ce se crede nesigur pe înzestrarea lui. Aici iluzia, şi aici eroarea de a nu îndrăzni în absenţa unei cât de palide susţineri din afară. Dacă chiar vă credeţi rob al vechii ordini universale, certitudinea îşi are în aceasta un început ce vă oferă firul de care să trageţi, scriind inspirat şi apoi lucrând cu atenţie pe versuri, până se răceşte sufletul cu care le-aţi scris, şi ele continuă să vă sune bine. (Tănase Florian, Pucioasa) * Cine sunteţi dvs. domnule Radu Gherman, care într-un elan teribil şi o solidaritate copilăroasă, patetică, ne trimiteţi un prea scurt poem, o declaraţie solemnă, plină de fiorul şi lumina care vă distinge într-un peisaj al lumii care se consolează prin scris? "Voi rămâne o veşnicie un gând de bucurie/ Voi sta o secundă să număr o mie/ Frunza uscată aleasă de vânt/ Sunt bucuros să fiu om pe pământ// Multe puncte luminoase/ Un singur fir nevăzut/ Ne leagă pe toţi pe ascuns/ De văzduh neatins// Cădere uşoară de aer în vene/ Plutesc în neant nepereche/ O muzică mă cheamă din mine/ Tremur." O declaraţie patetică, fără nimic neobişnuit la bord, şi totuşi constatarea din final, starea de tremur vizibil, de emoţie şi cutremurare simţind fiinţa muzicii, fiinţa abstractă, nervii transparenţi din palma zeului care v-a mângâiat pe creştet, zeul care nu face un astfel de gest fără să vă ceară un sacrificiu în schimb, o ardere totală, o ieşire din sine, o părăsire de sine definitivă. (Radu Gherman)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara