Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea

Luând aminte la îndemnul Mai citeşte!, al unui prieten ştiutor, recunoaşteţi că aţi progresat vizibil în timpul din urmă, că probabil nici nu vă vine să revedeţi mai vechile texte recunoscându-le acum hibele, naivităţile poate. Aveţi potenţial şi aveţi deschidere lirică, un suflet pe cât de sfios tot pe-atât de hotărât să se exprime plenar. Se pare însă că înaintaţi precaută şi cu încetul dacă v-au trebuit doi ani pentru a primi un răspuns pozitiv, serios, din partea aceluiaşi prieten. Naturaleţea Laviniei Branişte, pe care aţi întâlnit-o la o reuniune cu tineri poeţi, este într-adevăr un fenomen rar, este harul ei prin care ne-a cucerit pe toţi, în poemele de început ca şi în volumul de debut. Sigur că poezia vă dă senzaţia de împlinire şi de purificare. Aţi ajuns ca noi toţi la credinţa că "nu poezia trăieşte prin noi, ci noi trăim prin poezie". Dacă ar fi să colecţionez versurile care m-au mişcat, citind ce mi-aţi trimis, acestea ar fi, din Fructul pierzaniei: "Azi mă priveşte mama/ umilită/ îngenunchez pe stradă în faţa/ cerşetorilor" dar şi "mă înveleşte propria-mi depărtare". Din Tu şi eu: "suntem singuri/ privirile plutesc în derivă/ în tristeţe am îngropat/ o parte din lume/ a rămas lumea ta/ molipsitoare". Din Vis: "ţipătul/ prins între două lumi". Aproape în întregime Ploaia, preferând naşterea dintr-o mie de mame. Din Roşu, două sunt momentele de autentică poezie: "Oarbă vederea mă sfida" şi "Strig cu tăcerea morţii când tac". în fine, Fereastra, cea mai bună din grupaj: "Zborul deasupra nimicului/ mă îmbie. Privind lumea/ prin ochii unei păsări/ prinsă în laţ, cu capul înclinat/ spre nefiinţă/ alung golul /.../ Fântâni de imagini/ chipul meu înveninat/ purtat pe braţe de îngeri/ aripi albe/ peste mine plutind". Mi-ar plăcea să nu vă lăsaţi cucerită de exprimări dure, crude, cuvinte neglijente precum jeregai, ligamente precum albe şi roşii ori sintagma un gând, care parcă ar avea de-a face cu gerunziul verbului a unge. Şi mi-ar mai plăcea să vă feriţi a vorbi în numele demonului, identificându-vă cu acesta, chiar dacă vă simţiţi fascinată uneori de jocurile lui sinistre. (Elena Bălăşanu, Frăsinetul-Olt) * Amintiri contradictorii ale unei doamne cu talent şi imaginaţie, care nu-şi îngăduie în biografia ei sentimentală să recunoască în nici un chip singurătatea, dar pe care o trăieşte fără istov, scriind variante demne de toată atenţia pe această temă. Ipostaza femeii părăsite de un iubit pe care nu-l poate uita. Ipostaza femeii, logodnicei văduve şi la fel de clădită ipostaza femeii care îl părăseşte ea pe el. îl cheamă ca să-l gonească, îl blestemă ca să-l rănească, răzbunătoare, irezistibilă, umilită, disperată, triumfătoare, teribilă. Oscilaţiile acestea între fericirea ce ar fi putut fi şi neputinţa de a se detaşa de trecut înclină corabia patetică a poeziei spre o mare minoră fără valuri spectaculoase: "Toaca bate mâhnire şi suferinţă.../ Surâsurile de ieri sunt departe acum,/ Peste tot străini, nimeni nicăieri.../ Cu ce aripi se poate pluti, Doamne,/ în această lume absurdă?// Mâinile mele ridică ruga/ în faţa ferestrei şi, poate,/ Doar noaptea va veni tăcută/ Şi mă va-mbrăţişa" (Rugă târzie). Sau: "Satane imaginare vin iar în peţit,/ Cu crini regali prinşi în plete,/ Noaptea când se vânează virgine;/ Şi sângele meu a curs după apus.../ Fluturi trişti au depus ouă peste dragostea mea,/ Păsările de metal au croncănit fals,/ Dar atunci nu le-am crezut,/ Ci abia în noaptea polară a dragostei mele". (Fără titlu). Sau: "îmi auzeam doar sunetul paşilor sparţi/ Pe trotuar, acelaşi trotuar.// Doar castanul din dreptul ferestrei mele/ Se schimbase, căci eu l-am recunoscut./ Fereastra însăşi îmi părea străină,/ Parcă se mai cocoşase;/ Sub fereastră plângea şi acum un copil,/ Lângă un cal galben şi slab,/ Care m-a privit cu coada ochiului, rânjind./ Atunci am fugit, căci mi-era teamă/ Să nu mă prindă, să mi se urce-n spinare." (Neregăsire) Acest text mi se pare aproape perfect printre celelalte, cu zone banale de mai mare întindere. Un distih frumos în Iernal (?!): "Dragostea noastră nu era atunci decât/ Un desen pe zăpadă", şi un vers de femeie răsfăţată: "Am uitat să te uit!", în Dezmeticire. Dacă memoria nu mă înşeală, aceste texte, sau altele asemănătoare mi-aţi mai trimis în urmă cu ani, pe care le-am comentat şi atunci cam în aceiaşi termeni. Autoarea nu ne spune absolut nimic despre sine, cu ce se ocupă, ce a realizat omeneşte într-o viaţă, dacă a publicat, dacă frecventează vreun cenaclu, dacă a concurat vreodată, ce vârstă are, ce idealuri, cu ce i-am putea fi de folos. (Sugair Eden, Năvodari) * Şi eu vă mulţumesc pentru confirmare, întârziind puţin cât să-mi pierd încrederea că am făcut ce trebuia, că a ieşit un lucru bun. Efectul, se pare, că s-a produs cu meditaţie şi lucru asupra a ceea ce aţi intitulat mai demult despre încălzirea mâinilor, poemul care tinde în scurt timp să devină o carte întreagă. într-adevăr, "gustul nuanţelor se adânceşte. Ce simţi că te poartă mai mult decât voinţa ta, pe care crezi că o supraveghezi, nu are cum să te păstreze în lumea ternă, a nevoilor, ci te smulge acum pentru totdeauna într-o stare de graţie, divină, de delir controlat"... Dacă între timp mi-aţi mai trimis noutăţi, aş fi foarte bucuroasă dacă aţi repeta trimiterea. Viaţa dvs. la Drăgăşani nu pare să vă împlinească după dorinţă, şi totuşi, poezia adevărată se descurcă cu atât de puţine în jur. Drumurile sunt cronofage, şi v-aş dori ce şi dvs. vă doriţi, să vă întoarceţi acolo unde v-ar plăcea să fiţi, între prieteni de suflet şi de ideal. Deocamdată trăiţi într-un "sat urban" unde, cum spuneţi, "dacă există vreo instituţie de cultură sau funcţii cu sarcini culturale, ele ţin mai mult de teoria maioresciană a Ťformelor fără fondť. Este păcat, într-adevăr pentru memoria lui Gib Mihăiescu şi pentru acest spaţiu în care nu se mai vede, se pare, unul dintre sacrificiile ce stătuse la baza adevăratului spirit civic. Acesta e locul în care trăiesc acum şi care nu mă prea încântă". Ci, întorcându-ne la poezie, subliniez că pe timp ce trece în poeziile dvs. se petrec minuni şi poetul produce bucurie şi provoacă încredere, şi cercul lui se lărgeşte. Părerea mea este că uneori e mai bine decât să intitulezi mai bine să numerotezi părţile dintr-un poem mai amplu. Cu acelaşi gând încrezător în binele poeţilor, vă îngân ca o umbră capabilă de rezonanţă, dorindu-le să le dea Dumnezeu Pace şi bucurie tuturor celor care trăiesc de azi pe mâine prin poezie". Şi despre poezie vom mai vorbi când prilejurile se vor ivi. (Silviu Gongonea, Drăgăşani)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara