"Mă numesc Alexandra Dolfi, am 18 ani. Vă trimit 6 poezii scrise de mine între 16-17 ani. Merită să fie publicate, ori sunt doar nişte încercări adolescentine?" Răspunsul este cu siguranţă că merită să fie publicate. Odată, pentru că sunt interesante, nivelul lor de fond se ridică mult peste media a ceea ce lumea tânără scrie şi ne trimite cu dezinvoltură. Publicarea lor în spaţiul acestui atelier ne dă prilejul de a comenta cu pasiune starea de spirit a poetului la această vârstă de obicei negatoare şi nemulţumită, dar şi preţul textelor, şansa lor de a se păstra, prin valoare şi manieră, proaspete şi valabile şi pentru cititorii care chiar azi se nasc negreşit, şi se vor apuca serios de scris peste 16-17 ani, cârcotaşi la rândul lor în direcţia textelor Alexandrei Dolfi, de pildă, aici de faţă. Şansa lor, a poemelor, de a se afla mai multă vreme în vizorul cititorului nu neapărat răbduriu şi nu neapărat iubitor, ne place să credem că depinde în importantă măsură de abilitatea celui care scrie, de a învăţa să-şi epureze cu veselie propriile texte de pasajele discursului prea abundent, eliminând cuvintele ce amănunţesc în exces peisajul lumii noastre defectuoase, cu construcţii bizare, însumând toate zdrenţele ei adunate între bâlci şi cimitir, între balamuc şi motivele de sinucidere, între gândire şi răzgândire alegând teatrul, comedia unei poezii a existenţei plicticoase, despre relaţiile dintre generaţiile care, până să se stingă ori să se nască, se succed cârcotaşe printre vechiturile şi noutăţile pururea prezente în coasta psihicului celor vii. Nu sunteţi nici prima, nici ultima care îşi construieşte poemele, vers după vers, din acumulări succesive, scurte sau mai bogate, fiecare rând rulând pe pagină precum o defilare de tablouri pregnante şi oglinzi reflectând fără vreun chef special o realitate care merită şi nu merită să ne pierdem vremea cu ea altfel decât ironizând-o la pas, prefăcân­du-ne că suntem apţi de nebunia pe care ne-o propune, şi înnebunind în cele din urmă cu degetele noastre diafane apăsând brutal pe clapele ei absorbante. Am lua de pildă poemul Just a silly game cu gândul de a-i sublinia lungimile şi a-i amenda cuvintele care băltesc: "Astăzi am pe creier pene arse şi scaieţi de Guatemala/ Mă deplasez cu plasa de cartofi prin iadul din hypermarket/ Moluşte flambate, muşte bete şi viermi de Patagonia îşi măsoară/ Forţele în staţia de autobuz/ Un elefant trompetist îmi cântă la trombon în ureche/ Do not disturb zebrele cochete îşi refac machiajul galben aprins/ Girafele sunt tare afurisite azi au comandat limuzina maro la scara albastră/ De bloc/ Pisica citeşte indicatoarele rutiere la colţul străzii cu ochii verzi holbaţi/ După extratereştri violeţi de catifea/ Nişte porci gri-vişiniu îşi fumează ţigaretele Dunhill cu fumuri roz ciclam/ Brabeţii mov şi pupezele portocalii mănâncă îngheţată sticloasă de la Mec/ Cu plasa de cartofi mă plimb prin iadul din hypermarket agoraphobia mă clatină la fiecare pas/ Se ştie că astăzi am pe creier pene arse şi scaieţi de Guatemala". Personajul, probabil şi el animalier, care vă reprezintă, în bâlciul de balamuc al unui punct comercial, modern suprapopulat, ar trebui să se simtă la larg în lumea divers colorată şi derizorie pe care o creaţi ca pe o scenă de teatru. Din păcate poezia se termină exact după primele patru versuri, la care se adaugă cu siguranţă şi ultimele două, ca o subliniere a stării de spirit a celui agasat de aglomeraţie şi zădărnicie. A sta şi a contempla critic ori amuzat defilarea colorată, înseamnă a nu te retrage la timp din haosul modern şi a nu te mai salva nici tu, nici poemul. înţelegem că pentru noi e prea târziu şi pentru poetul adolescent e prea devreme, primii să suporte descrierea şi ultimii să se abţină la a striga în vacarm Sunt aici, văd şi aud totul şi consemnez! Interesant şi în mare parte de neamendat este şi poemul Copilul fantomă: "O fantomă lividă trece printre/ morminte şi îşi face drum pe lângă/ zăbrelele pline de plante agăţătoare/ pe lângă îngerii de marmură care apără/ morţii şi pe lângă marile pietre/ funerare ce abia se zăresc în ceaţa/ sufocantă a unei după-amiezi de duminică/ E doar copilul care colindă cimitirele/ pline de buruieni rescrie cu un marker negru numele/ uitate ale morţilor şterse de pe cruci de atâta/ amar de vreme şi plânge după bătrâna/ bolnavă de alzheimer care când a murit nu/ îşi mai cunoştea nici identitatea, dar nu-i nimic/ copilul o să-i scrie numele din nou pe/ crucea maronie de lemn aproape putrezit copilul/ cu ochii plini de lacrimi care nu va uita niciodată/ privirea ei inexpresivă fără sentimente ochii/ reci şi goi ai unui om care a plecat din lumea asta/ într-o lume neştiută de cei care nu au fost atinşi de demenţă". Nu suntem deloc pretenţioşi, dar pentru un confort minim la lectură suntem de părere că o segmentare a versurilor, alta decât aceasta pe care o avem în faţa ochilor şi care vă aparţine, ne-ar fi scutit în câteva locuri să ne preocupăm de sensul şi apartenenţa unor sintagme. în lipsa, pe alocuri, a majusculelor şi a semnelor de punctuaţie, cititorul e liber să-şi imagineze fie "lemnul putrezit aproape", fie "aproape putrezit copilul" ce cu un marcher negru reîmprospătează numele şters de vechime de pe cruci. Sentimentele vă aparţin, trăirile aparţin unei biografii complexe pe care o folosiţi cu belşugul ei de amănunte. Iată, într-un sfârşit, transcris în pledoarie tristă spitalul de nebuni, cu unul din versuri halucinând, sugestiv şi artist, de patru ori pe treptele poemului Iarna apocaliptică: "Spitalul de nebuni arde în iarna poloneză/ Mirosul înţepător de gaz vine de la Auschwitz-Birkenau/ Mâna palidă a himerei bătrâne învineţeşte în lanţul ce o leagă de zidul roşu din piatră/ Locomotivele cu aburi urcă spre cer pe calea ferată în spirală/ Spitalul de nebuni arde în iarna poloneză/ }ipătul îngrozitor al evreului mort a rupt pânza picturii lui Munch/ Omul slab îmbrăcat în negru agonizează cu pistolul în mână la geamul spart al secţiei de psihiatrie/ Omul slab îmbrăcat în negru sufocat de monoxid de carbon german execută sinuciderea ridicolă/ a tânărului Werther/ Spitalul de nebuni arde în iarna poloneză/ Zece avioane explodează în zăpada aeroportului internaţional Frederic Chopin/ Epava austriacă eşuează în portul dispărut acum 50 de ani într-o buclă temporală/ Furia diabolică a bătrânei nebune despică lanţurile grele de fier forjat./ Spitalul de nebuni arde în iarna poloneză"... încheiem prin a vă spune cuvinte aparent mari pe marginea talentului care sunteţi. Cu această Iarnă apocaliptică, extrem de bine condusă materia ei, evident impactul asupra celui care citeşte unul din poemele mirabile scrise de o adolescentă, publicabil poemul, puternic cu adevărat, el ne oferă cheia potrivită şi pentru celelalte din grupaj, stranii toate prin universul sumbru pe claviatura căruia vă mişcaţi în cunoştinţă de cauză. Şi nu ne îndoim de viitorul dvs. scriitoricesc. Când ne mai trimiteţi versuri, puneţi în plic şi o fotografie şi date despre omul care sunteţi. (Alexandra Dolfi, Râmnicu Vâlcea)