Cîştig şi pierdere

Cîţiva dintre Cronicarii din redacţia noastră se bat pe numerele din Realitatea evreiască de cînd a început seria dedicată lui Mihail Sebastian, la centenar. Poate că n-aş fi scris imediat după doamnele Adriana Bittel şi Ioana Pârvulescu, dacă n-aş fi găsit, chiar pe prima pagină a revistei (nr. 278-279), un gînd al scriitorului de o mare actualitate: "Am credinţa că oamenii care pleacă uşor sînt de o superficialitate sufletească acută. E cu neputinţă să ai aderenţe cu un loc care ţi-a slujit de popas şi să nu-ţi creezi, în atmosfera lui, anume adevăruri necesare echilibrului tău interior. Numai licheaua simplă şi pură pleacă fără să se rupă şi vine fără să se situeze. Un peisagiu este un adevăr, pe care - plecînd - îl contrazici şi o realitate interioară la care renunţi... Cred că cine nu are ce pierde, nu are ce cîştiga". Nu e consemnată, din păcate, sursa documentară a citatului. Cronicarul - care are deja ani buni şi frumoşi la România literară - a văzut, la redacţie şi în alte părţi, asemenea migraţii, în care oameni care se lămuresc rapid că o revistă sau o editură, să zicem, nu e chiar un loc de îmbogăţire la nivel de buzunar, ci numai la nivel intelectual şi sufletesc, lucru cu totul neinteresant în ziua de azi, pleacă fără să mai zică bună ziua şi fără să mai înapoieze cărţile care li s-au dat. Dar fenomenul e general, nu se rezumă la redacţii: puşi pe făcut bani rapid, oamenii uită cuvinte intrate de ceva vreme într-un con de umbră: fidelitate, continuitate, conştiinciozitate. Vorba lui Sebastian: Licheaua pleacă "fără să se rupă şi vine fără să se situeze". Şi tot el: "Cîteva inimi, cîteva inteligenţe - iată tot ce poate nădăjdui să cucerească un scriitor, care scrie doar pentru a sta de vorbă cu sine însuşi". Un cîştig frumos, crede Cronicarul.

Tema copilăriei

În numărul 4-5/2007 al revistei mureşene Vatra regăsim o anchetă incitantă: Există ceva mai serios decât copilăria? Cum (şi dacă) se împacă seriozitatea şi copilăria rămâne de aflat, pentru lămurirea cestiunii răspunzând, între alţii Bogdan Suceavă, Sanda Cordoş, Horia Gârbea, Liviu Antonesei, Traian T. Coşovei, Ruxandra Cesereanu. Alexandru Vlad încearcă să răstoarne un pic din clişeul copilăriei-paradisiace, aducându-ne aminte de "nopţile cu febră, cearşaful mototolit şi mirosind a medicamente, pastilele aproape întotdeauna atât de amare". Cu gândul la gustul piramidonului pisat în linguriţă şi la zidurile gălbui ale dispensarului de cartier, cronicarul răsuflă nostalgic şi trece copilăros şi serios mai departe.

Vacanţa la TOMIS

TOMIS (din iulie 2007) se joacă. Cel puţin asta am crezut citind coperta a doua, despre numărul din august, care se pregăteşte: Schinurile modei. Fiţi serioşi, nu chiar orice calambur merge... Oricum, jocul de cuvinte este la el acasă în orice titlu de grupaj sau de rubrică: Urbanalităţi, Tratament traumaturgic, Oameni şi şobolani, Copylărie etc. Ce mai, o revistă postmodernă. Interesant, şi nicidecum banal, cum încearcă să-l arate supratitlul, chiar dacă, pe ici, pe colo, violent, este articolul lui Augustin Ioan despre scrisul unora pe zidurile altora. Despre "fericita accidenţă a timpului şi a spaţiului", nu mai spunem nimic.
Cronici-le din estul, vestul şi restul Europei (intertextualismul ăsta!) încep cu Perversiuni textuale. Despre o carte, cum altfel, intertextuală. Al unui, cum altfel, fost tomitan. Dur, şi la obiect, e articolul Doinei Jela despre tinerii de stînga, neplimbaţi nici prin istorie, nici prin cărţi. Despre lumea acelora care suportă fericiţi o dictatură, numai fiindcă le preia povara de-a decide după capul lor.

Fosforescent

Cazul scriitorului irlandez Philip Ó Ceallaigh, autor al unui volum cu teme cât se poate de româneşti, a făcut deja destulă vâlvă la noi. Suficientă încât să-şi merite o sumedenie de recenzii admirative. Iat-o pe cea din numărul 8 al Cuvântului, purtând titlul - de efect - Cele mai mişto povestiri din România sunt scrise de un irlandez: "Salut, eu sunt E... S... şi voi urmează să citiţi un articolaş scris de mine. Nu sunt genul care să respecte regulile, aşa că nu voi scrie despre universul idea­tic al scriitorului meu preferat. A, şi ăsta e un ar­ticol degajat, so, cine se simte deranjat, you know, poate să dea pagina."
N-am dat-o. Am citit până la capăt. Şi ce-am dedus din el? Nimic. Infinite şi arogante precauţii, jargon britanic preluat cel mult de la MTV, ţâfne frustrate adresate nimănui, felicitări care cad în gol. După o asemenea lectură năucitoare, Cronicarul a deschis televizorul şi, pentru prima dată, i s-a părut că agramatismele nefericitului antrenor Gică Hagi, clişeele animatorilor de emisiune matinală şi zâmbetele lucioase ale tuturor majoretelor din lume erau pline de un absolut autentic bun simţ.

...şi orbitor

N-ar fi fost normal ca o revistă ca DILEMATECA să treacă peste subiectul Ó Ceallaigh. Numai că pertinentul interviu luat acestuia de Matei Martin trece într-o reală şi onorantă penumbră în faţa celor două subiecte-etalon ale numărului: dosarul critic dedicat ultimei părţi a trilogiei Orbitor, de Mircea Cărtărescu şi dialogul lui Mircea Vasilescu cu filozoful Gabriel Liiceanu. O carte de primul raft a literaturii române - ba chiar ocupând o poziţie centrală în acest ipotetic raft - merita cu asupra de măsură cele patru cronici empatice semnate de câţiva dintre cei mai în vogă tineri critici ai momentului. Şi cum începutul şi încheierea fac şi desfac totul în materie de recenzii, să spicuim: "Orbitor este de-acum un fluture întreg, "cu aripi identice şi neasemănătoare" lopătând, fragil şi magnific, între abis şi înalt"(Sanda Cordoş) sau "E lumea ORBITOR, din care alte civilizaţii recoltează substanţa energetică P - poate telomeraza, enzima nemuririi, poate substanţa V a lui Pynchon -, e cartea care ar trebui citită instantaneu de o cititoare hierofantică, aşa cum dintr-o unică şi fulgerătoare viziune pare să fi fost scrisă" (Simona Sora) sau "Când am terminat de citit al doilea volum din Orbitor aş fi putut să fac pariu că trilogia se va sfârşi cu repetarea cuvântului cheie: "orbitor, orbitor, orbitor"(Paul Cernat) sau "Aş fi putut scrie despre importanţa acestei trilogii de 1400 de pagini a lui Mircea Cărtărescu în literatura noastră, despre faptul că este cel mai ambiţios şi, în acelaşi timp, cel mai reuşit proiect literar românesc dus la capăt." (Marius Chivu).
Cum s-a ajuns aici? Graţie unui editor inspirat, Gabriel Liiceanu, ale cărui răspunsuri umane Cronicarul vi le recomandă din inimă. De pildă, la o întrebare-fulger ("V-ar plăcea să scrieţi un roman?") avem o replică-trăsnet: "Enorm. Dar e prea târziu. Nu ştiu să construiesc şi cred că aproape nimeni nu ştie să construiască pe spaţii largi în proza noastră. Nu "să scrie frumos", ci să construiască. Aşa încât voi continua să mă exprim cum am să pot şi, sper, în forme deocamdată imprevizibile pentru mine."