Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea

"Şi bănuţul din palma cerşetorului/ Ca un piron de răstignire îmi vorbeşte/ Plin de sânge" - ar fi textul deosebit, oarecum ieşit din rândul celorlalte care compun sumarul noului manuscris pentru care nu mai aveţi energia să vi-l publicaţi, nu mai aveţi poate nici nădejdea, ca data trecută, că alergând după sponsori, ajutorul lor să vă scutească de cortegiul inerent de umilinţe. Faţă de cartea de debut, am impresia, parcurgând grupajul de-acum, că vă învârtiţi într-un acelaşi cerc de teme, fiecare piesă, departe de a fi o noutate, pare varianta vlăguită a ceea ce aţi mai scris şi publicat mai demult. Nici nu e de mirare, sunteţi suferind, viaţa se dovedeşte imposibilă, oamenii din preajmă nemiloşi. Ca întotdeauna, în epistolele dvs. relataţi starea în care vă zbateţi, între internări în spital şi atmosfera înnebunitoare din blocul în care locuiţi. Nu mă mai miră idealul din vara aceasta, visul de a veni la Bucureşti pentru o gură de aer, "la Uniunea scriitorilor, să citesc tot ce-a apărut nou în materie de poezie, şi să scot din nou cărţi, căci numai asta ştiu şi pot să fac". Mi-aş încheia răspunsul de-acum, în plină caniculă bucureşteană, transcriind la rând câteva texte, renunţând însă la multe din barele ce separă versurile: "Pe străzi sunt tranşeele existenţei cotidiene/ Răsfirate ca nişte strigăte de disperare/ în care doar soarele generos îmi picură ghirlande de lumini pe creştet/ Asemeni unui călugăr cu mătănii la căpătâi de mormânt"; "Şi scrisoarea soldăţelului de plumb de-a lungul curcubeului/ Pe-o păpădie spre mamă zboară", "Să te opreşti şi să te închini la crucea unde/ Din fruntea lui Iisus răstignit picură încet Pacea". Şi, obsesiv, finalul epistolei: "Nu mai am puterea de-a lua din nou acelaşi drum. Adică să mă milogesc de cineva să-mi culeagă cartea, după aceea să mă milogesc să mi-o tipărească, şi după aceea cărţile să le fac cadou. Eu sunt în Baia Sprie într-un bloc plin de ţigani cu o sumedenie de copii mici care mă batjocoresc zilnic şi sunt cu nervii la pământ..." (Ioan Hada, Cavnic) * Dintr-o ofertă ca şi nelimitată, aleg pentru cititorii rubricii un singur text, pe cel intitulat Ninge, care, iluzoriu, să ne dea, în aerul saharian care ne bântuie, un pic de răcoare. Un pastel după citirea căruia însă, simt imperios nevoia să cer iertare celor care-l parcurg. Se pare că degeaba m-aş teme să spun că "maestrul e nebun" şi produce dovezile unei maladii cu tendinţă de generalizare, ale unei suferinţe acumulate din derută şi lipsa reperelor. Un pastel cu ninsoare, sincer foarte, aşezat pe filă într-un scris de mână cernut mărunt. îl aleg dintre alte câteva zeci, uluitoare toate prin punctuaţia lor aberantă, punctele de suspensie, semnele de întrebare şi de mirare, şi ele în formaţie de tripleţi agasând la capătul versurilor. Ba chiar şi liniuţele de dialog şi parantezele drepte apărând unde nu te-ai aştepta. Conţinutul poemului te aruncă în schimb într-o vraişte şi mai şi. Faci febră, intri împreună cu autorul într-un delir pe care ar trebui să ţi-l asumi. Textul te îneacă, te înfrigurează, te sufocă într-un absurd masiv, în formulări incorecte, agresiv, abuziv, maladiv, coşmaresc: "Ninge.../ sunt într-un tren fără gări şi oprelişti.../ mi-e teamă că n-am să cobor niciodată.../ sunt într-o cărare ce n-are sălaşuri.../ mi-e teamă că n-am să m-opresc vreodată!/...ninge ca-ntr-un nimănui paradis.../ ...sunt, iarăşi, în tren, în mijloc de călătorie.../ nu mi-e mai teamă de nici un coborâş!.../ ori suiş.../ ...ninge, ca-ntr-un al nimănui... / sunt într-un tren, în care,/ fiare/ mă mână şi le mân.../ ninge, în Nimănuiul bătrân.../ singur, într-un Paradis pentru şi-ntru mirare/ sunt tren, gări, cărări, mişcări: sunt?... sunt!!.../ nu mi-e mai teamă, mă relaxez/ pe iarba din marginea şinei.../ trenul trece peste-un pod,/ mi-e sufletul umed de pufăitul greu.../-ŤOpreşte maşina!.../ ...stai! Stai! pe locť/... nu mă mai întorc.../ ...ninge.../ - o secundă de odihnă împlinită!-/ - mulţumesc -] / mi-e teamă că am cătuşe/ şi nu-i nici o eroare.../ ...ninge peste tot.../ [care pe care?!.../ acum e şi rândul meu să spun ceva:/ [...un vârcolac, e vârcolac numai noaptea!.../ ...ninge peste al meu Paradis.../ trebuie să fac linişte.../ [ ssst!!!].../ am tras semnalul de alarmă.../ ...şi tot ninge, ca la-nceputul călătoriei!.../ ...ninge.../ ca-ntr-un al Nimănui paradis.../ !...ninge peste noi... [...mai îs?!...] ". Autorul, Teofil Copil, debutat acum doi ani în Viaţa arădeană, prezentat neglijent, şi la repezeală parcă, de dl. Sabin Bodea, astfel: "Teofil Copil s-a născut la 17 ianuarie 1953. Prin urmare, debutează la o vârstă târzie în raport cu alţii, dar considerăm că versurile sale de multă vreme se puteau bucura de lumina tiparului. Mi-a plăcut întotdeauna să citesc şi să scriu, zice autorul, ceea ce înseamnă că timpuriu s-a ancorat în semnele de întrebare ale creaţiei. îl aşteptăm pe Teofil Copil să confirme că e pornit să recupereze timpul pierdut". Halal! Şi ce limbă română scâlciată! Şi ce pricepere la poezie are prezentatorul! Şi ce largă deschidere frăţească de braţe, şi de spaţiu tipografic! Vorba Copilului Teofil, la debut: "e-un plâns râso-jalnic". Iar în alt loc: "iată-mă-s/ neprihănit/ hominides/ împlinit". în fine, să mă întorc la acel vers, care se tot repetă: "nu mi-e mai teamă", ca să-l corectez, căci autorul a vrut de fapt să arate că dacă i-a fost teamă vreodată, în cele din urmă nu-i mai este teamă. Poate să spună că, de pildă, nu-i mai i-e teamă de lupi decât de urşi, dar în cazul de faţă, lui nu-i mai i-e teamă nici de lupi, nici de urşi. Este totuşi o deosebire, nu-i aşa? (Teofil Copil, Zădăreni, Arad) * Am primit cele două exemplare din Fereastra, pentru care vă mulţumesc. Revistă culturală editată la Mizil, Fereastra se remarcă şi prin atenţia acordată tinerelor talente, la rubrica Cenaclu liric. (Lucian Mănăilescu) * Nu ştiu ce să vă spun în legătură cu numerele din România literară, care v-au sosit în continuare şi după ce abonamentul făcut, conform unei înţelegeri pe care cu bunăvoinţă şi graţie ne-aţi inspirit-o, ar fi expirat. Şi nu ştiu nici ce-aş putea să adaug la cele spuse de mine mai demult pe marginea versurilor. Sigur că scrieţi pentru sufletul dvs., şi ca în virtutea obişnuinţei, ne scrieţi şi nouă, uneori publicându-vi-se în revistă intervenţii la Voci din public, observaţii pe teme interesante, impresii de lectură. Continuaţi dacă vă face plăcere, mai ales că, aşa cum bine spuneţi, "există o noimă". Statutul de veleitar pare neconvenabil, dar el se poate păstra şi purta în continuare cu demnitate şi justificat în contextul care ne apără cu seriozitate de erori şi de iluzie pe noi toţi. (E.V. Licsandru, Bucureşti)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara