Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea

Câteva rânduri despre textele din ultima trimitere, din martie a.c. Stilul, ca să-i spunem aşa, este şi va rămâne acelaşi, nostalgic şi fără pretenţii, un sunet de-argint de pe vremuri, acumulat în fiecare poem, când nu alunecă în relatare oarecare, când amintirea nu face valuri prea mari să ajungă la vreun ţărm nisipos, când autorul pune în lista plăcerilor, lecturilor de altădată, lângă muzica clasică pe Till Buhoglindă, pe Dickens, pe "Micky and Mouse". Un poem în amintirea Veronicăi P., din care cititorul îşi alege pentru sine distihul "Pe ţărm creşte iarba roşie/ precum creasta cocoşului", urmat de un vers sugestiv "un rug care mistuie marea", din vremuri adânci când capete cădeau sub săbii şi iarba devenea, în istorie, "roşie, roşie". Povestea stejarului lovit de trăsnet este vag dramatică, "stejarul pe numele Geo-Gigel", scos din peisaj, şi din literatură?, mister!, "Pana-i uscată, scrisul fu şters/ dramatic e mersu-n pustiu, dar e mers...". "Jerbele memoriei", dacă ţineţi la imagini inconsistente, sigur că sunt zadarnice, ca şi aşteptarea "până la moartea cea mare". în Judecătorul de reţinut un distix excelent, care însă nu justifică, nici nu salvează tot restul: "se-adună morţii, vara,/ în barul Xanadu". Şi, parcă scris în derâdere, Ah, Cişmigiu iubit! E o idee interesantă să crezi, poet sensibil fiind, în sufletul pietrelor. Dar poet fiind, cum poţi să-ţi lansezi textul astfel: "Crezi în ceva? Ai credinţă?/ Mă-ntreabă un coleg la şedinţă./ Cred în pietre, în sufletul lor,/ Zice colegul: Ai, totuşi, umor"...? Colegul, probabil că se înşeală, sau nu se pricepe la versuri, sau nici măcar nu v-a citit. (Costin D. N., Bucureşti) * Vă prezentaţi, de data asta, domnule Iksön, în ipostaza fratelui? sau nepoţelului?, întinerit cu vreo 50 de ani, al celui care, având ca tot omul un fix nebun, promite dar nu se ţine bărbăteşte de cuvânt, să mă lase în plata domnului, care o să-mi cântărească, El, greşelile şi păcatele şi o să-mi plătească pe măsură pentru tot răul pe care, probabil că unchiului i l-am pricinuit. Pe unchiul am ajuns să-l recunosc după hibele maşinii dumnealui de scris, la care constat că şi dvs., conform prostului obicei deprins în familie, extins şi prin vecini milostivi, vă exersaţi fără delicii. Aşadar, domnule Iksön, ne caută canicula ucigaşă din vara aceasta, fântânile seacă cu miile în teritoriu, vijeliile ne smulg acoperişele şi falnicii plopi, grindina ne zdrenţuie grădina de legume şi holdele, setea dvs. de revanşă însă nu vă dă pace, nu vă lasă, vă munceşte ca pe un mucenic. Ar fi de râsu-plânsu tentativa de a mă sensibiliza la versificările şugubeţe dacă n-ar fi totul de o tristeţe agresivă şi de o nepoliteţe îmbelşugată şi arţăgoasă ce vă elimină din rândul domnilor cu potol. Transcriu întocmai Scrisoarea-uvertură, al cărui cultivat autor, dar cu punctuaţia şubredă pe alocuri, sunteţi, domnule Iksön. Şi să psihanalizăm până nu trece vara asta neagră pentru toţi, cu justificările: "Am doamnă douăzeci şi trei de ani/ şi dacă prin poezie/ nu vreau nici faimă, precum nici gologani/ ci doar gândirea clară vreau să-mi fie.// Eu nu-s băcan să fac cu un poem negoţ/ cum firea mea nici ea nu-i prăvălie/ ci poate sunt, atât, cinstitul hoţ/ ce prad doar puf de păpădie./ Şi dacă mi-am tocit cumva creionul/ în strofe inodore şi scalene/ acuz că în copilărie oreionul/ îmi jumuli măiastra pasăre de pene.// E-adevărat că v-am trimis colete/ cu aur prea puţin în tone de nisip/ dar tot insist ars de o cruntă sete/ să îmi răsară harul în vreun chip.// M-alină însă-o vagă mângâiere/ când văd poeţi cu nume tipărite/ dând miere secretată de vreo fiere/ şi cugetări jilave, buhăite.// Ba chiar mai spun deşi nu-i şic/ chiar dumneavoastră-ncurajaţi/ talente ce încap într-un ibric/ şi de amarul vieţii cocoşaţi.// Se pare doamnă, dacă nu mă-nşel,/ că n-am găsit în faţa voastră har/ dar cum prin firea mea sunt ca un miel/ voi bea spăşit oţetul din pahar.// Aş vrea cu feciorelnică sfială/ a vă ruga să îmi moşiţi talentul/ căci sunteţi fără nici o îndoială/ ce este pentru fier magnetul.// Sunt genial sau poate sunt un prost/ mă amăgesc cu-aşa dezinvoltură/ crezând că-n artă aş avea vreun rost/ că poezia-i număr de dresură,// că ce-mi lipseşte-i doar hârtia/ iar poezia-i numai fudulie. P.S. Ca Caesar zic: alea iacta est/ am să v-ascult fără protest;/ mărturisesc tot în context/ că nu iau foc, sunt din azbest". Ce ar mai fi de adăugat pe marginea declaraţiilor patetice ale unui scatiu agonizând în colivie? Comparaţia vă aparţine şi e de găsit în Dedicaţie (unei colege). Probabil că pe căldura asta memoria ne joacă feste, dar nepoţel sau frăţior, orice aţi fi, domnule Iksön, în textul Olario mi se pare că e de recunoscut un mai vechi poem al unchiului cu maşina de scris, şi cu pricina. De-aici şi bănuiala mea că e ceva tare putred în Danemarca dvs. Suferiţi de un defect moştenit, din care n-aveţi cum să vă veniţi în fire. Scrieţi poeme mult prea lungi, cu aspect şi gust de cronică rimată, de cele mai multe ori: "într-o zi de caldă vară/ mi-am luat trupul cu chirie/ bănuiam eu că pe-afară/ va veni o vijelie.// Şi-am pătruns în el tiptil/ oarecum c-un mic efort/ însă m-a văzut gentil/ că modest, nu cer confort.// Apoi, începui treptat/ să îi fac un inventar el, în sângele-i drapat/ nici nu bănuia măcar"... sau "Cum dreptul meu nu-i drept/ decât atuncea când mi-a fost călcat/ aşa iubirea mi-o păstrez în piept/ să se-nzecească rodnic prin păcat.// Şi parcă vreau să chem în judecată/ în faţa unui tribunal divin/ acei doi ochi ce fără judecată/ îmi pun otravă în cel mai dulce vin./ Aş vrea sentinţa aspră însă împotrivă-mi/ ca să plătesc cu cea mai grea osândă/ să fiu sortit prin ultimele vămi/ neprihănit s-ajung la locul de osândă.// Şi încă pe deasupra, eu, judecătorul/ să-mi dau ispaşă-n veci ca ocnă, dorul". Am citat din Poezia numărul unu şi Poezia numărul cinci. Ce tânăr trist sunteţi, domnule Iksön, la frageda dvs. vârstă de doar 23 de ani! Mergeţi cu textele dvs. printre cei de-o vârstă, să vă spună ei adevărul, despre vin, şi despre venin, despre excursiile infinit sentimentale şi despre fixurile bătrânilor ambiţionând să dea bine şi judecând pe zi ce trece mai alăturea cu drumul şi, de ce să nu recunoaştem, penibili veninoşi, compromiţându-se cu seninătate până-n pânzele albe, adresându-se în stânga şi-n dreapta feciorelnici, comparându-se ba cu mieii blânzi, ba cu canarii ferecaţi în colivii, ba cu bizare alte făpturi de... azbest, ba cu vreo pasăre jumulită de pene, în copilărie, de zeul O-re-i-on, ba cu vreun hoţ de puf de păpădie, ba cu vreun chinuit de o sete imensă. Căldură mare, domnule Iksön. Şi dacă nu ne prăpădim până la toamnă, vom continua să scriem, şi la anul, dvs. veţi avea 24, iar noi 67, şi vom mai avea parte de surprize, unul trimiţând şi celălalt primind colete cu aur puţin în tone de nisip, cum spuneaţi, la un moment dat, în Scrisoarea-uvertură... (Iksön I. G., Bucureşti)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara