Noii sexagenari

în deschiderea numărului 8-9/2007 al Vie}iI RomâneŞti, Nicolae Prelipceanu îi salută pe noii sexagenari din lumea scriitoricească şi anume pe Adrian Popescu, Petru Poantă, Ion Mircea, Dinu Flămând, Ştefan Agopian. Unii dintre ei i-au fost colegi la Steaua clujeană, alţii au făcut parte din prima promoţie echinoxistă. Un gând de regret este îndreptat către aceia dintre confraţi care ar fi putut şi ei să treacă, acum, pragul sexagenariatului, dar soarta a vrut altfel: Marian Papahagi, Marcel Constantin Runcanu, Olimpia Radu. "Altădată - scrie editorialistul Vieţii Româneşti - 60 de ani mi se părea o vârstă matusalemică, acum nu. Nici dimpotrivă, dar nici matusalemică". La fel i se pare şi Cronicarului care i se alătură lui N. Prelipceanu în urările de bine adresate noilor sexagenari.

Lupta criticilor

În numărul din septembrie al Ideilor în dialog, Dan C. Mihăilescu (în articolul Dincolo de osanale, dincoace de istericale) atinge subiectul cel mai arzător al lumii literare de astăzi: ecourile stîrnite de Orbitorul lui Cărtărescu, cu reacţii variind de la ofrande encomiastice la respingeri băşcălioase şi dispreţuitoare. Ioana Pârvulescu, Mihai Iovănel, Sanda Cordoş, Simona Sora, Paul Cernat, Marius Chivu, Vladimir Tismăneanu, Lidia Bodea, Alex Ştefănescu, Cosmin Ciotloş şi Ciprian Măceşaru se perindă cu toţii în articolul lui Dan C. Mihăilescu, într-o suită sugestivă de nume ce-şi rostesc pe rînd opiniile pe marginea romanului cărtărescian. Prea păţit ca să adopte făţiş o poziţie tranşantă, criticul alege să-şi spună părerea cu ajutorul unor interogaţii, lăsate în suspensie, pe seama cărţii: "Ea şochează, incomodează şi agasează din multe puncte de vedere. Aparţine unui - definitiv - poet, as al ingineriilor textuale postmoderne, dar înzestrat cu temperament şi structură romantică. Poate fi, de pildă, pusă în ecuaţie cu alte cîteva proze fluviale sau chiar trilogii din panoplia istoriei noastre literare, de la În preajma revoluţiei la Cronică de familie, Un om între oameni, Cel mai iubit dintre pămînteni, Pumnul şi palma?! Ce prevalează, la urma urmei: epicul sau poematicul? Suntem în faţa unui roman propriu-zis, de construcţie epică, ori mai degrabă a unei "Diorame", o "vedere din Dumnezeu" a Eului care I se substituie cosmic-autoconfesiv? Are dreptul o hiperfabulaţie narcisiacă (superbă exfoliere egocentrică de pe Şoseaua Ştefan cel Mare pînă-n străfundurile cosmosului, la universalul Puruşa în care se încorporează "Mircişor") să rivalizeze exegetic şi axiologic cu construcţiile clasice ale predecesorilor care formează centrul ierarhiilor de decenii? Apoi: în ce măsură volumul trei s-a alcătuit subtextual din raţiuni de marketing, mizînd, adică, o dată, pe aşteptările la intern şi, a doua oară, la export, dorind, aşadar, să umple golurile de atîta vreme reclamate [...]? Cîtă crezare - şi ce pondere în judecata estetică - să acorzi firului narativ ca atare [...] de vreme ce se simte copleşitor că primatul aparţine fantazării ego-hipnotizante, răsucirilor psihanalitce şi pînzăriei simbolice din registrul androgino-alchimic?" Şi, cum acestea reprezintă doar cîteva din gîndurile simpaticului şi savurosului nostru critic literar, vă invităm ca restul să le citiţi singuri.

Rafinatul Zeletin

Cu o impresie plăcută şi durabilă a rămas Cronicarul parcurgînd paginile revistei trimestriale Baaadul literar, numărul 2 din august 2007. Revista apare sub egida primăriei Bîrladului şi îl are ca director fondator pe Cezar Ivănescu. Din cuprinsul acestei reviste cu titlu atît de straniu, articolul care ne-a atras atenţia a fost evocarea lui C. D. Zeletin cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea poetului G. Tutoveanu. Ceea ce este impresionant la acest medic erudit şi rafinat este dozajul perfect la care ajunge îmbinînd o erudiţie de cuprindere enciclopedică şi un simţ estetic de o impecabilă tăietură. De obicei savanţii, ştiind prea multe, scriu prost, mulţimea cunoştinţelor sleindu-le filonul afectiv. În cazul lui C. D. Zeletin, regula nu se confirmă, ci dimpotrivă: asupra lui cultura a acţionat ca o inoculare fecundă şi profundă, structurînd lăuntric o sensibilitate poetică pe care anii nu i-au atrofiat-o defel. Cine îl cunoaşte pe traducătorul Zeletin sau pe medicul ce se ascunde în spatele acestui paravan onomastic ştie cîtă delicateţe autentică s-a adunat în firea unui intelectual care, conştient de altfel de valoarea lui, nu este dispus să renunţe la ochiul aristocratic, de aspră judecată valorică, cu care priveşte bîlciul cotidian al lumii noastre. Nu cred însă că trebuie să ne revoltăm: stă în firea lucrurilor ca oameni atît de rasaţi ca medicul Zeletin să se ţină deoparte, într-o retragere discretă şi subînţeleasă, punînd între ei şi lume distanţa simbolică a cărţilor scrise în singurătate. Iată cum îl descrie Zeletin pe Tutoveanu: "Moartea maestrului a fost tristă, ca toate muririle. Ajunsese o umbră, o rămăşiţă de om, atît cît îi trebuie distincţiei ca să aibă prin ce să se exprime. Singure, înălţimea, fruntea generoasă şi ţinuta dreaptă îi rămăseseră aceleaşi, prefigurînd însă "mîna din ţărînă", dar eu nu-mi dădeam seama de aceasta, confundînd realitatea cu speranţa... Îl vizitase peste vară poetul suprarealist Ştefan Roll, dintr-un impuls pe care încă nu-l pot desluşi în determinările lui. L-a rugat să iasă în grădină, să se aşeze cu faţa la răsărit ca să-l fotografieze pe banca înconjurată de verdeaţă, străjuită de cîteva tije solitare de floarea soarelui ale căror pălării, căutînd lumina apusului, îi întorceau şi ele spatele... Bătrînul poet era apăsat de acea tristeţe din care omul ştie că nu va mai ieşi. E o fotografie mai tragică decît cea a catafalcului."

Despre relaţia trupurilor

Din întîmplare, căutînd să facă puţină ordine în vraful de reviste, Cronicarul a dat peste numărul dublu,7-8, din Steaua, din primăvara asta. Necitit. Ochii pică peste interviul Ruxandrei Cesereanu cu Peter Esterhazy. Doi scriitori inteligenţi, şugubeţi, ludici, ironici, învăluitori într-un discurs dens, în care fiecare se descoperă în relaţie cu celălalt, cu întrebările rostite sau nu, ca într-un joc senzual, provocator. Care te ţine cu sufletul la gură. Undeva, într-o cafenea, la Budapesta, se vorbeşte despre ironie, "ironia acţionează împotriva patetismului şi a romantismului", despre femeie şi despre bărbat, se încearcă definiţii în trend cu secolul, cu Europa, se cercetează teorii despre poetica romanului, despre "poveste", story, adică, ca miez sau nu al romanului - Esterhazy nu gustă formula - despre limba maternă sau cea a proiecţiei din vis, despre limbajul trupurilor. "Ce este carnavalul cărnii?", întreabă Ruxandra Cesereanu. "Carnavalul este, în general, o acţiune care vrea să facă invizibilă moartea, să acopere moartea. Să dansezi pînă cînd uiţi să te mai gîndeşti la moarte. [...] Carnavalul cărnii ar putea să însemne şi bucuria trupului. În acelaşi timp, trupul vorbeşte în permanenţă despre pustiire, despre distrugere." Ruxandra Cesereanu îi face hatârul unui scriitor-coleg din Cluj, care, ştiind că se va vedea cu Esterhazy, o roagă să afle dacă e adevărat ce se zvoneşte în Transilvania, şi anume, că familia scriitorului maghiar se trage din spiţa lui Nicolaus Olahus, celebrul umanist care a corespondat cu Erasmus din Rotterdam. "Nu aş vrea să-i produc o decepţie acestui domn. Ieri, cînd am vorbit cu Erasmus, acesta a susţinut că el nu a făcut nici un schimb de scrisori cu Nicolaus Olahus. Aceasta este doar invenţia regelui spaniol. Şi din cauza asta, o cantitate enormă de documente au fost falsificate. Aceste falsificări corespund cu documentele din care reiese că Nicolaus Olahus a corespondat cu Erasmus." Ruxandra Cesereanu continuă, uluită uşor: "Ceea ce mi-aţi spus acum sînt nişte chestii dadaisto-suprarealiste. Întru totul." "Dacă prin realitate înţeleg faptul că acum stăm şi bem cafea la cafeneaua Astoria din Budapesta, şi eu tocmai dau un interviu, atunci, nu.", răspunde Esterhazy. "Atunci nu ce?". "Atunci nu mă trag din Nicolaus Olahus." Interviul se termină cam în aceeaşi notă în care a fost făcut, aşa încît cititorul poate să creadă orice. Chiar şi că ar putea să fie pur şi simplu o invenţie, o ficţiune.