Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea


Şi numai din dedicaţia caligrafiată mărunt, acoperind în întregime pagina de gardă a ultimei dvs. cărţi de proză intitulate, patetic ca un poem, Splendorile agoniei şi subintitulate, spre a echilibra parcă realist conţinutul ei febril, Splendorile agoniei sau Vorbele la control. Aşadar, şi numai din dedicaţia, pusă lângă dedicaţie, pe toate celelalte exemplare pe care generoasă le-aţi dăruit prietenilor, lume cunoscută, lume bună, lume răbdurie şi însetată de-a binelea de concret, spun cu mâna pe inimă că, aproape fără efort, dar ce ştiu eu?, v-ar ieşi încă de-o carte. Face bine în vremurile de restrişte care au fost şi nu s-au terminat, şi nu se vor termina cât veacul, la noi, un personaj complex şi fără complexe, spun, ca dvs., dar ce ştiu eu? Cu darul în braţe, renunţ să vă suspectez şi de altceva decât de o crâncenă singurătate, a scriitoariei ajunse la un liman nedorit, al singurătăţii cu sine. Luaţi-o, doamnă dragă, ca pe o stare generală de mărturisire de sine, niciodată completă, şi care intervine la cei spre şaptezeci de ani feminini, când sufletul încărunţeşte într-o singură noapte de spaima că nu ne-am trăit viaţa nicicum, ci în nestatornicia mai multor vântoase străine în veşnic tăvălug, mişcându-ne anapoda şi înregistrând (dacă s-ar fi putut) totul. Unde este dovada că oameni buni fiind, perfecţi fiind, nu ne-am irosit energiile şi dincolo de realitatea magică pentru care am fost aduşi pe lume. în tăcerea universului care se reduce la lumina odăiţei în care îmbătrânim cu toţii fără scăpare, mai devreme sau mai târziu, în tăcerea asurzitoare a istoriei maştere, năvăleşte nebună de-a dreptul o întreagă lume de balamuc -, cu personajele gureşe în egoismul şi nepăsarea lor, şi nu e lucru uşor cum s-ar crede să le arăţi ferm spaţiul de pe pagina ta albă, locul privilegiat, dar nesigur în realitate, într-o posibilă carte cu amintiri... Şi îmi faceţi cinstea să-mi spuneţi, şi eu vă mulţumesc că aflu, că aveţi şapte romane şi povestiri tipărite şi altele în curs de finalizare, cum ziceţi că se zice. "N-am titluri de nobleţe în ale scrisului, dar nu-i bai! Am fost şi sunt fericită c-am scris, că scriu, că voi mai scrie, posibil. Am fost şi sunt nefericită c-am fost interzisă de Securitate, că n-am făcut mai nimic pentru propria mea glorie. (Acum e târziu: la 73 de ani!). Nu-s membră a U.S., că am avut o lungă trenă de diverse încrengături terne şi învălmăşite. Timpul nu mai are răbdare..." Furnizăm ca pe documente de preţ mărturii ale propriei vieţi netrăite, şi spunem, ca şi dvs. în dedicaţie, că trăim, la capăt, cu suma tuturor doririlor noastre revărsate într-un dor nesăţios. Ce adevărat spuneţi dăruindu-mi cartea dvs. cu titlu frumos, că o faceţi "cu drag şi oarece dor". Şi, cu siguranţă că, în felul dvs. generos, mă ştiţi de când vă ştiţi, lucru tare rar, aproape imposibil, dar nu vă contrazic. Ci vă mulţumesc pentru tot, şi pentru faptul că aţi putut fi într-un context aspru şi înnebunitor, ceea ce eu n-am fost în stare să fiu - un cronicar al timpului consemnând intrarea şi ieşirea din scenă a sute şi sute de personaje, cu replicile lor banale şi ilariante, cu gălăgia lor cronofagă, cu inutilitatea spectacolului lor, dar ce ştiu eu? Doamnă dragă, mi-a plăcut sunetul acestei adresări şi v-o restitui, la rându-mi, cu acelaşi drag şi cu mulţumirea de a vă fi întâmpinat, chiar dacă exerciţiul de respiraţie din aproape-n aproape al cititului ne întreţine sănătatea precar, totuşi... îmi permit să transcriu util şi imperfect, cu voioşia unui plâns subit, finalul cărţii: "Călătoria noastră către niciunde se apropie de sfârşit! Eram Ulise? pe un vapor în derivă, gata să piară în valurile neputinţei. Ne-am întors în Itaca: la sine. Poate ne vom regăsi. Ulise, splendidul cântător - călător, la final. Ce vom descoperi? Că lumea e lume şi chiar o altă lume e tot lume. Că omul e om şi chiar, altfel de om fiind, e tot om. Că a schimba ceva nu e totul şi desigur nici numai cuvântul nu-i destul. Aruncăm, ce? Hainele vechi? O, nu! Le clătim la izvor. Ne clătim ochii. Vedem altfel lumea? E un decembrie cald: ne mângâie trupurile. Dansăm ca nebunii, goi-aiuriţi. Suntem liberi! Nu mai trebuie să minţim. Strigăm către sălciile care suferă dezbrăcate şi ele de podoabe. Strigăm la cei care nu mai sunt. Ne aud? Noi, ce butoaie vom umple, tot fără fund? Danaida vine de sus de pe deal, cu sprâncenele ei dese-negre şi cenuşiul ochilor. Zice c-o voce răguşită, un vaier: - Cum e vremea! Fă ce-ţi place mai mult. îndrăzneşte să fii tu. - Cum să fiu? - Aşa cum eşti! în noaptea care s-a lăsat (...) o dungă cenuşie pe cerul tremurat şi viu, cu sclipiri misterioase. - Spune-mi ce să fac? - Vei găsi tu calea. Ea e în tine. Ochii mei larg deschişi privesc unde? şi ascultă, ce? Voi începe să văd, s-aud? Doamne, ce să fac? Cum? Până acum am fost o oaie într-o grămadă. Am acţionat cum mi s-a comandat. De-acum încep să exist. încep să am calea mea [...] Că va fi un eşec? Trebuie să-nvăţ să câştig, asta-i mai uşor, dar şi să pierd... Să capăt acea superbă indiferenţă a lui Don Quijote şi să trec cu bine de splendorile agoniei trăite, splendorile mizeriei omeneşti în Est (Estul nostru sălbatic!) Voi reuşi? Urmează lungul drum al izbăvirii, posibil. Nu mai e frica. E gândul liber şi vorba adevărată. Mă exprim şi cred că o voi face până voi cădea definitiv (definitiv?) într-o gaură neagră şi voi ieşi, poate, într-o altă parte a universului, vorba profului de fizică, păliduţul Alin, sub forma unei infime stele, care se va întâlni, cine ştie? cu a Danaidei, cea care a umplut butoaie fără fund, câte ca ea şi ca el, Andrei, cel care a suferit dintr-o iubire trădată, pieriţi, înghiţiţi de ape tulburi, purtând mizeriile noastre [...] Ard gunoaiele: focuri cu fum puturos la margine de oraş, o splendoare agonică (...) întâmplarea feroce ca un animal de pradă care sfârtecă şi distruge, înfometat de sânge viu, l-a masacrat pe-al meu soţ, chiar la încheierea acestei cărţi! Un sacrificiu mai mare ca acesta nu poate fi! Dar dacă asta a fost, c-aşa trebuia să fie, mă supun. Cu smerenie, eu, "oaia cea rătăcită" în vălmşagul vieţii, R. B." (Raisa Boiangiu, Hunedoara).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara