Temere infirmată
Credeam, în mod greşit, că s-a terminat cu Adev|rul literar Şi artistic şi deplângeam dispariţia acestui săptămânal de cultură care avea atu-ul de a fi difuzat împreună cu un ziar de mare tiraj. Iată că Adevărul literar şi artistic şi-a făcut din nou apariţia în viaţa noastră culturală, condus de data aceasta de Cezar Paul-Bădescu. Omul potrivit la locul potrivit. Publicist cu un spirit polemic exersat în tot felul de campanii (inclusiv în una nedreaptă dusă mai curând împotriva poeziei lui Eminescu decât împotriva mitologizării ei, cum s-a pretins în cele din urmă), Cezar Paul-Bădescu a conceput o publicaţie vie şi antrenantă, chiar provocatoare, scrisă cu nerv şi situată în plină actualitate culturală. În nr. 899 din 28 noiembrie 2007 se remarcă interviul luat de conducătorul însuşi al publicaţiei lui Mircea Horia Simionescu, din care reiese că nu numai copiii, ci şi prozatorii (ca M.H.S.) spun "lucruri trăsnite". Iată şi alte titluri demne de interes: Ministerul Culturii şi achiziţia de artă cu scandal de Cristina Foarfă, Ultimul produs de succes al fabricii "Hary Potter" de Nicoleta Zaharia, Radio Europa Liberă sau frica fericită din comunism (cronică la filmul lui Alexandru Solomon) de aceeaşi Nicoleta Zaharia, Stai în fotoliu şi îţi place (comentariu, nu lipsit de accente sarcastice, referitor la diverse aspecte ale teatrului românesc de azi) de Magdalena Boiangiu, Arta din mormanul de gunoi de Cristina Foarfă (se cam repetă semnăturile!), Misterul scoicilor părăsite de Victoria Anghelescu. Foarte impresionant, prin dramatismul mărturisirilor privind condiţia intelectualului basarabean, este interviul luat de Laura Toma eminentului scriitor şi editor Gheorghe Erizanu.
Un oraş de pe Riviera Franceză?
Nu. Fotografia reprezintă un oraş românesc de pe malul Dunării, Călăraşi, văzut de un mare fotograf contemporan cu noi, Nae Riglea. Susţinut de primarul localităţii, Nicolae Dragu, artistul a realizat un întreg calendar de perete, pentru 2008, cu imagini dintr-o aşezare care pare multora insignifiantă şi ternă. Nae Riglea ştie însă să descopere unghiuri surprinzătoare şi să valorifice, cu ajutorul luminii, resursele secrete de frumuseţe ale lumii înconjurătoare. El nu mistifică realitatea, ci o face să se dezvăluie, să devină expresivă, să comunice cu privitorul.
Un asemenea calendar este mai mult decât un mijloc de informare şi anume este un discret instrument de educare estetică, învăţându-ne să privim cu mai multă curiozitate şi mai inventiv peisajul vieţii noastre de fiecare zi.
Note de subsol
Când Securitatea adnotează, când locotenenţii fac fişe după corespondenţa intimă a unui scriitor, când temele pentru acasă au semnătură şi ştampilă, ce altceva avem decât filologie curată şi morală imundă ? Un teribil dosar pe această temă e de citit în numărul 10 al revistei Steaua, cu aplicaţie directă pe scrisorile lui Ion D. Sîrbu către Şt. Aug. Doinaş. Nu atât tonul acestor confesiuni tragice şi totodată amicale ne surprinde - îl ştim doar din Traversarea cortinei sau din Scrisori către bunul Dumnezeu -, ci genul de raportare la text a micilor funcţionari secreţi şi omniprezenţi. Cei care, altădată, urmărindu-l pe Lucian Blaga, desenau planul complet al casei şi scrijeleau, agramat, cu majuscule BAE, ajung să parcurgă minuţios fiecare pagină a fostului asistent de filozofie. Taie, subliniază, pun întrebări ce cad direct în sarcina celor cu mai puţine trese. "În ziua de 4 iulie 1987 Securitatea interceptează o nouă scrisoare adresată de Sîrbu lui Ştefan Augustin Doinaş. Cum scrisorile trebuie să circule pentru a da impresia că poşta română funcţionează normal, Securitatea, prin Serviciul I, o citeşte atent şi întocmeşte o notă pe care o înregistrează sub numărul 0015063. [...] Şeful tovarăşului Vîlceanu Ion pune sus, în partea dreaptă a paginii, o întrebare ce trădează un interes major pentru scrierile subversive ale scriitorului: Noi ce ştim despre noile lucrări ale obiectivului ?"
Iarăşi interesantă e încremenirea de pe marginea foii atunci când Sîrbu (urmărit informativ sub numele Suru) povesteşte amuzat şi livresc un accident de vânătoare în urma căruia un prim-secretar e împuşcat de colegul său de revoluţie socialistă. Cum destinatarul e nimeni altul decât autorul Mistreţului cu colţi de argint, iar vina pentru moartea activistului o poartă un "mistreţ reacţionar" şi pe deasupra doct, întregul episod devine savuros. Nu şi pentru pixurile lipsite de umor, îmbufnate, ale securiştilor, care se limitează la a încercui sintagmele periculoase, ignorând ceea ce capitaliştii sălbatici numeau, atunci ca şi acum, story-ul. Tac muzele, tac mieii, dar tac - mai abitir - şi ofiţerii. În subsoluri.
Un comunism ilariant
În bătrâna şi buna revistă CONVORBIRI LITERARE din dulcele târg al Ieşilor, dacă reuşim să trecem de articolele stufoase şi indigeste semnate de redactorul-şef Cassian Maria Spiridon, găsim destule lucruri demne de a fi semnalate. Pe lângă tinerii, dar deja experimentaţii critici Mircea A. Diaconu, Antonio Patraş ori Bogdan Creţu, pe care Cronicarul îi citeşte întotdeauna cu plăcere, ne-a reţinut atenţia un text marca Florin Faifer, intitulat Un comunism "ilariant". Acest eseu, din nr. 11, ocupă numai o pagină, numai că (în oglindă faţă de amintitul C.M. Spiridon), interesul pe care îl provoacă e invers proporţional cu lungimea.
E vorba despre Adunarea femeilor a lui Aristofan, unul dintre "bărboşii Antichităţii care ne scrutează parcă de dincolo de timp". Proiectul comunizării femeii este înfăţişat cu o imaginaţie satirică atât de slobodă şi o limbă atât de ascuţită, încât cititorul din anul de graţie 2007 râde cu lacrimi citindu-l pe Aristofan interpretat de Faifer. "Nu doar că, mai june sau mai cărunt, oricine se va putea bucura pe daiboj de nurii ei, dar, pirpiriu, scălâmb de-ar fi râvnitorul, tot va avea parte, ba încă primul la rând, de desfătări la care nu cuteza a nădăjdui. Şi, tot aşa, muierilor balcâze, borcănate, paceaurelor libidinoase noua lege le va acorda prilejul să poată strânge în fleşcăitele braţe, precedând copilele fremătătoare de dorinţă, un tinerel chipeş, obligat să se supună şi să fie prompt în a suporta aceste cazne".
Cât de reacţionar se dovedeşte acest Aristofan care îşi bate joc de visul de aur al omenirii şi, pe deasupra, mai e şi incorect politic! Totuşi, cum de îndrăznea?
Cabana lui Dan Lungu
Un bun interviu am citit în cel mai recent număr, 156, din SUPLIMENTUL DE CULTUR|. Reporterul este Diana Soare, iar cel intervievat e prozatorul Dan Lungu, a cărui carieră europeană (ce pare, de la an la an, tot mai extensibilă) dovedeşte că localismul păgubos poate fi depăşit. Văicărelilor autorilor autohtoni "neînţeleşi", ocoliţi de cititori şi ignoraţi de critici, Dan Lungu le opune modelul scriitorului relaxat, care nu face o dramă nici din procesul creaţiei, nici din cel al receptării. E ceva americănesc în acest fel de a vedea lucrurile, chiar dacă, la o privire mai atentă, programul zilnic al autorului se dovedeşte extrem de încărcat: "Nu-s toate zilele la fel... Însă cafeaua nu lipseşte nicicum, e licoarea care mă repune în contact cu lumea, cu realitatea. Altminteri aş umbla năuc toată ziulica. Firea mea mă trage la trândăveală, însă în perioada şcolii mă trezesc pe la şapte fără un sfert. La şcoala Ilincăi, fiica mea, mă refer. (...) După ce mă dezmeticesc, intru în turbionul zilei. Seara mai citesc sau îmi fac notiţe pentru viitoarele texte. În timpul anului şcolar, rar scriu ceva "definitiv"; asta fac în vacanţe, când ritmul meu este cu totul altul, când scriu şi citesc până la epuizare". "Nu pot scrie o oră sau două pe zi, după care să-mi plimb căţelul sau să fac cumpărături, nu. Eu scriu zece sau douăsprezece ore zilnic, şi asta timp de câteva săptămâni, până cad lat, epuizat."
După atâta muncă, un vis începe să capete contur. Cu banii de pe urma cărţilor publicate, traduse, transformate în scenarii ş.a.m.d., Dan Lungu a început să-şi construiască o cabană. }inându-i pumnii, Cronicarul îi atrage atenţia să n-o facă exclusiv din lemn. Fiindcă, în acest caz, nu va mai putea scrie "în linişte" în cabana lui. Vara se va sufoca de căldură, iar iarna se va face covrig, de frig...
