Arca 200



La apariţia numărului 200, revista arădeană ARCA (,revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică") oferă cititorilor câteva repere necesare de evaluare retrospectivă. Poetul Vasile Dan, redactorul şef, evocă în editorialul său împrejurările în care, acum aproape 17 ani, a apărut revista, ,după absenţa unei astfel de instituţii a culturii scrise în Arad aproape cinci decenii". O secţiune a numărului aniversar este consacrată prezentării actualei echipe redacţionale (Vasile Dan, Romulus Bucur, Ioan Matiuţ, Carmen Neamţu, Onisim Colta, Petru M. Ardelean, Lucia Cuciureanu, Gheorghe Mocuţa, Gheorghe Schwartz, Ondrej Stefanko, Horia Ungureanu), precum şi sumarului integral al publicaţiei pe anii 1990-2006. Sunt prezenţi, alături de alţii, în numărul 200, cu articole, cronici literare, eseuri, fragmente de proză sau memorialistice: Vasile Dan, Romulus Bucur, Gheorghe Mocuţa, Ovidiu Pecican, Gheorghe Grigurcu, Gheorghe Lazea, Carmen Neamţu, Simion Dima, Iulian Negrilă, t. s. khasis. O rubrică incitantă: ,451 fahrenheit" (revista revistelor culturale).



Faza acută



S-a întîmplat ca mai multe cunoştinţe ale Cronicarului să ajungă în ultimii 17 ani persoane publice, cu funcţii importante sau vedete mediatice cărora li se cere părerea nu doar în domeniul lor de competenţă, ci în legătură cu orice, de la acquis-ul comunitar la cîinii comunitari. Urmărindu-şi curios de pe margine cunoştinţele, a văzut cît de puţin le cunoştea: proba "puterii" e cel mai eficient revelator al caracterului şi foarte puţini s-au dovedit imuni la sindromul suitului la cap. Boala începe prin a nu mai saluta decît egali şi superiori ierarhic, a accepta flaterii deşănţate şi a face caz de agenda încărcată pînă la refuz cu mese de lucru, voiajuri de lucru, sindrofii, protocoale. Apoi vine faza acută, cînd funcţionarul superior crede, fără urmă de îndoială, că notorietatea (adesea întîmplătoare) îi legitimează părerile, îi dă dreptul să fie şi nedrept dacă are chef. Cu democraţia pe buze, devine dictatorial cu cei de rînd, nu-l interesează părerea lor fiindcă oricum ştie el mai bine, de vreme ce a ajuns cineva. Iar ajunsul e de ajuns ca să-l scutească de logică, morală, lege şi mai ales de bun-simţ. Căci virusul puterii atacă toate simţurile, inclusiv pe cel al umorului, alterat spre sarcasm. Nevoit să-şi retragă simpatia pentru aceste cunoştinţe devenite de nerecunoscut şi de neînţeles în ipostaza VIP, Cronicarul, în optimismul lui incurabil, ar vrea să creadă că un om deştept are anticorpi care luptă cu virusul suitului la cap şi că boala nu se cronicizează decît la proşti.



Cu ochi şi ochelari europeni



Cronicarul e sedentar şi bucureştean. Însă, din întîmplare, a călătorit de curînd pînă la Predeal. Şi iată la ce s-a gîndit pe drum. Vor veni străinii, vor face investiţii, vor face turism. Să ne gîndim la francezii, englezii, grecii, germanii care vor călători cu trenul (chiar alături de Cronicar era un englez). În nici o gară din România, cel puţin în nici una de pe ruta cea mai circulată, Bucureşti-Braşov, nu se dau anunţuri în vreo altă limbă decît în dulcea noastră limbă română. Dulce, dulce, dar de neînţeles pentru o ureche nededată la î-urile, şi hî-urile, ă-urile, bă-urile, brânză-viezure-varză ale noastre. Nici măcar în Gara de Nord sosirea şi plecarea trenurilor nu se anunţă într-o limbă de circulaţie, să spunem engleza, altfel destul de prezentă, cînd nu e nevoie de ea. Gara Sinaia (despre care s-a scris cîndva un editorial în România literară) a reuşit să-şi aprindă cîteva beculeţe, în schimb, acum, gara Azuga e cufundată în bezne, nici nu ştii dacă trenul n-a oprit cumva în cîmp. Dar Cronicarul a văzut un anunţ că s-au pus în vînzare ochelari cu laser, din aceia pe care, în filme, îi purtau James Bond, hoţii, spărgătorii. Poate că Ministerul Transporturilor i-ar putea recomanda europenilor care vin în România. Desigur, nu înainte de a învăţa româneşte. l Apoi, Cronicarul, care avea locul 96, a asistat la următoarea scenă. Englezul s-a apropiat sfios, şi-a potrivit mai bine ochelarii, a citit numerele din dreptul locurilor, apoi, după cîteva clipe lungi de ezitare şi derută, s-a adresat Cronicarului. Avea locul 98. Cronicarul s-a uitat la plăcuţe. Lîngă locul lui, 96, plăcuţa arăta 86 în loc de 98. Cineva o deşurubase şi o întorsese pe dos. Umor românesc, trecut prin Caragiale. O singură nedumerire: de ce n-a întors-o pe cea cu 96, ca să iasă 69? l Ne-a sosit, la redacţie, un anunţ despre un nou virus. Se pare că nu trebuie deschise mesajele pe care scrie muncă. Dar în societatea românească un virus european numit muncă ar trebui, dimpotrivă, să fie introdus cu forţa. În fine, nu e nici un pericol, deocamdată, să se răspândească.