Mesaj din Nord
Am primit la redacţie mai multe numere din SEPTENTRION LITERAR, revista scriitorilor români din Cernăuţi care a împlinit în 2004 cinci ani de la apariţie. Ilie Tudor Zegrea, redactorul şef, vorbeşte într-un editorial bilanţier (în nr. 1/2004) despre obiectivele publicaţiei şi despre dificultăţi, despre faptul că revista "a încercat să susţină un dialog cu şcoala, cu toţi acei care doresc să contribuie, în măsura posibilităţilor, la promovarea românismului, a literaturii şi culturii noastre naţionale". Dincolo de unele naivităţi de tehnică literară din poeziile publicate, dincolo de unele arhaisme conservate în limbă (v. rubrica intitulată "Din hronicul Societăţii Scriitorilor Români", s.n.) este de văzut efortul nobil al confraţilor noştri din Bucovina de Nord de a menţine vie ideea de cultură românească, în condiţii deloc prielnice, până în prezent cel puţin. "Vreau să cred, scrie Ilie Tudor Zegrea în editorialul amintit, că ceea ce facem noi, scriitorii români din Cernăuţi, este o investiţie în ziua de mâine a culturii şi literaturii române din nordul Bucovinei, a spiritualităţii naţionale, iar revista Septentrion literar va avea o viaţă lungă". îi dorim din toată inima.
Noduri în papură
O persoană deţinătoare de multe titluri, semnând pompos Prof. Univ. dr. arh. Dan Păcurariu, umple de câtva timp pagini întregi din JURNALUL LITERAR (v. şi în nr. 23-24/2004) cu notaţii critice ale căror ţinte sunt cărţile lui Nicolae Manolescu. Scotoceşte febril în ele după erori de interpretare, inadvertenţe, contraziceri şi crede că le-a şi găsit. Decupează din textul criticului fraze, propoziţii, sintagme socotite incorecte şi care ar dovedi, nici mai mult nici mai puţin, că "dl. Manolescu nu are noţiunea termenilor".
Intrigat, Cronicarul s-a apucat să-l citească pe dl. prof. univ. dr. arh., luând act pe această cale de strădania unui impenitent chiţibuşar, mobilizat, pe deasupra, şi de o aversiune sinceră faţă de exprimarea figurată. I se par "memorabile" (o spune cu ironie!) formulări metaforice precum acestea: "...a făcut să curgă multă cerneală critică", "...în burta chitului avangardist găsim resturi nedigerate din toată poezia veche", "avangarda nu are prejudecata purităţii sângelui poetic", iar când N. Manolescu vorbeşte de "ataşurile faţă de cultura populară" criticul său ne trimite morocănos la definiţia din DEX a cuvântului "ataş": "anexă de metal prinsă lateral de o motocicletă".
Opac în faţa stilului figurat, criticul lui N. Manolescu este şi chiţibuşar, cum spuneam, legându-se de fleacuri. Când undeva vorbeşte despre "splendoarea icebergurilor", prof. univ. dr. arh. ricanează: "Dacă N. M. ţine morţiş să-l scrie în forma lui originală, engleză, "iceberg" atunci ar fi trebuit să-l scrie astfel: Ťiceberg-urilorť". Mă rog!
Altă dată Manolescu spusese că "simbolismul iese din mantaua lui Mallarmé", parafrazând, desigur, pe Dostoievski care spusese: "Noi toţi am ieşit din Mantaua lui Gogol". Obiecţie: "Mallarmé neavând nici o producţie literară cu acest nume (Mantaua, n.n. ) din exprimarea d-lui Manolescu ar rezulta că Simbolismul a ieşit din hainele lui Mallarmé". Ca să vezi!
Culmea chiţibuşeriei o atinge însă criticul lui N. M. atunci când îi reproşează că "în mod cu totul arbitrar numeşte scriitorii aşa cum ei nu s-au semnat", adică: V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Pillat, N. Stănescu, nefiind însă nici în aceasta consecvent căci în alt loc "scrie întregi prenumele şi numele poetului următor: Marin Sorescu."
Nu ne putem decât amuza, până la urmă, de această trudnică, obstinată, dar şi ridicolă căutare de noduri în papură.
Cultul lui Marin Mincu?
Revista VIAŢA ROMÂNEASCĂ (nr. 11-12/2004) îl sărbătoreşte pe Marin Mincu pentru cei 60 de ani împliniţi în vara trecută, eveniment pentru care îi adresăm la rândul nostru felicitări, scuzându-ne totodată că o facem, ca şi Viaţa Românească de altfel, cu întârziere. Eseistul, poetul, prozatorul, traducătorul, editorul, profesorul Marin Mincu merită din plin să-i fie arătată preţuirea confraţilor. Şi cu atât mai mult merită cu cât a fost o vreme când i se arăta mai degrabă antipatie. Era şi din vina lui. Firea-i certăreaţă, îngâmfarea, reală sau aparentă, nu prea te lăsau să-l simpatizezi.
Ceva s-a schimbat însă în atitudinea contemporanilor faţă de Marin Mincu. Sunt tot mai mulţi aceia care-i spun fără ocol că-l admiră, o spun şi chiar şi o scriu, negru pe alb, iar unii de-a dreptul îl glorifică, îi înalţă pur şi simplu imnuri. Ne luăm, spunând aceste lucruri, după numărul amintit din Viaţa Românească. Cineva care semnează Mara Magda Maftei, probabil o tânără discipolă textualistă, scrie acolo următoarele rânduri înfiorate: "în căutarea sinelui textul lui Marin Mincu reeditează exclamaţia lui Isus Christos: ŤEli, Eli, lama sabakhtani?ť. Iniţiere, cunoaştere şi suferinţă în acelaşi timp". Dar nu doar tânăra generaţie adoptă faţă de Marin Mincu tonalitatea imnică. Poeta mult preţuită de Cronicar Nora Iuga are, într-o clipă de graţie, revelaţia frumuseţii fizice, zeieşti, a lui Mincu: "La Neptun, în septembrie, la ŤZilele şi nopţile de literaturăť, am văzut ieşind din mare un trup de bărbat frumos ca o statuie antică. Nu-mi puteam crede ochilor. Când s-a apropiat l-am recunoscut pe Marin Mincu". Comparaţia cu statuia revine la Adrian Dinu Rachieru care şi el vorbeşte despre "statuarul Marin Mincu". Apare şi noţiunea de sacru în legătură cu Mincu, la Mihail Gălăţanu, în combinaţia "monstru sacru", e adevărat, exprimând însă şi ea tot admiraţia, de bunăseamă: "Mincu este un monstru. Sacru. Negreşit că sacru". Până şi sarcasticul, îndeobşte, Luca Piţu intonează aria adulării când vorbeşte, încă din titlul intervenţiei sale, despre "energicul, supervirilul, mereu bătăiosul Marin Mincu". Ceva mai puţin înflăcărată este doar Irina Mavrodin care, nereferindu-se la om, ce e drept, scrie despre poet: "este unul dintre puţinii poeţi români care, asemenea tuturor marilor poeţi moderni are o conştiinţă auto-reflexivă acută". Şi noi care crezusem că nu sunt chiar atât de puţini poeţii auto-reflexivi români. Greşeam.
Anunţă oare grupajul aniversar din Viaţa Românească ivirea unui cult al lui Marin Mincu, a unei mişcări ce va creşte ca un bulgăre de zăpadă? Nu ştim sigur, dar vom vedea.
Calomniaţi, calomniaţi...
Sub imbolduri europene energice se pune la noi insistent, în ultima vreme, chestiunea asigurării depline a libertăţii de exprimare în presă. Doamna Ministru al Justiţiei vrea să dezincrimineze penal delictul de calomnie în presă, astfel încât ziariştii să poată acţiona în domeniul lor fără urmă de timorare. Să spună răului pe nume oricine l-ar comite şi să dea pe faţă potlogăriile oricui le-ar face, când le-au descoperit.
Dar este şi o parte rea, să admitem, în măsura dezincriminării calomniei. Partea bună am văzut-o: dezinhibarea totală a celor care scriu în presă. Partea rea este aceea că poţi fi calomniat fără vreo urmare pentru calomniator. Cel mult să primească o amendă după un lung şi întortocheat proces în care spălarea obrazului te costă mai mult pe tine decât pe acela care ţi l-a murdărit. Ca să nu mai vorbim de faptul că la fel de curat ca înainte tot nu vei ieşi. Ştia el ce ştia eroul lui Beaumarchais când a spus: "Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot mai rămâne!"
De fapt şi acum, când legea care incriminează penal calomnia este încă în vigoare, se calomniază fără nici o teamă de consecinţe. Cronicarului i-a căzut sub ochi un exemplar din OGLINDA LITERAR| (nr. 36/2004), publicaţie din Vrancea apărută cu sprijinul Ministerului Culturii şi sub egida Uniunii Scriitorilor. Ce afirmă acolo, între altele, publicistul şi "eminescologul" Theodor Codreanu , într-un interviu în care ne comunică mai întâi că se simte alcătuit din "plămada lui Camil Petrescu"? Afirmă următoarele lucruri: "O colegă din Bucureşti îmi spunea că atunci când într-un 15 ianuarie, la TVR 1, Eugen Negrici propunea nici mai mult nici mai puţin decât o instituire a tăcerii în jurul lui Eminescu de cel puţin 10 ani, la scurt timp criticul a primit un consistent premiu de câteva mii de dolari. Anumite cercuri, aşadar, se slujesc de intelectuali prestigioşi, dar coruptibili, spre a-i satisface (sic) interesele în cultura română. Un alt exemplu: tot la scurt timp de la catalogarea lui Eminescu nul din toate punctele de vedere, autorul acestei enormităţi intelectuale, Cristian Preda, a fost numit consilier al preşedintelui Emil Constantinescu. Ai impresia că şi l-a ales Emil Constantinescu? Nici vorbă, i-a fost strecurat în pat naivului preşedinte de către aceiaşi care l-au premiat pe Negrici."
Lăsând la o parte stupiditatea teoriei comploturilor antinaţionale şi antieminesciene, susţinută şi altă dată de publicistul croit din "plămada lui Camil Petrescu", ne întrebăm cine-l apără pe Negrici de odioasa calomnie cu dolarii încasaţi ca răsplată pentru ce a spus despre Eminescu? Dar pe Cristian Preda cine-l apără?
Poate ne spune doamna Ministru al Justiţiei care vrea să discrimineze penal calomnia, sau poate primim un răspuns de la Clubul Român de Presă, sprijinitor şi el al proiectului de lege pregătit de doamna Ministru.
