Colecţii fictive şi...
Obligativitatea, pentru unele categorii de persoane publice de a-şi declara colecţiile de artă, pe lîngă faptul că resuscită inevitabil memoria vremurilor în care colecţionarul era socotit un infractor a cărui dovedire nu reprezenta decît o chestiune de timp, generează un şir de episoade care se înscriu involuntar în cea mai pură dintre ficţiuni şi în cel mai eficient scenariu de conversie a banilor murdari. Declaraţia bunurilor artistice, fără o expertiză prealabilă, nu are nici o valoare pentru că:
1) nenumăratele falsuri, puse în circulaţie în ultimii ani, care, în esenţă, au fost plătite cu bani puţini, dar care indică, prin numele autorilor, valori de piaţă impresionante, compromit atît idea de avere, cît şi pe aceea de exactitate a declaraţiei. Ceea ce, de pildă, poate fi declarat că reprezintă o colecţie de 50000 euro, în realitate nu reprezintă nimic, nici măcar valoarea materialelor.
2) chiar dacă lucrările de artă sînt autentice, iar declaraţia este făcută cu maximă onestitate, valoarea de piaţa a lucrărilor nu este acelaşi lucru cu preţul lor de achiziţie. În constituirea unei colecţii, investiţia esenţială nu este investiţia financiară, ci aceea de pricepere şi de inteligenţă. Faptul că se declară o colecţie de 50000 euro, nu spune absolut nimic despre valoarea de achiziţie care poate să fie cu mult mai mică.
3) autoevaluarea lucrărilor este, practic, imposibilă, pentru că nici un criteriu obiectiv sau subiectiv nu funcţionează pînă la capăt. Preţul de achiziţie este caduc încă de a doua zi şi, oricum, nu este relevant, preţurile de referinţă din sistemele organizate, gen casă de licitaţie, nu pot fi luate nici ele drept indicator pentru că sînt preţuri pentru intermediari, şi nu preţuri finale, iar pentru o valoare estimată nici un colecţionar obişnuit nu are instrumentele necesare. Estimarea este o evaluare de principiu, care ţine seamă deopotrivă de situarea istorică a artistului, de componenta estetică a lucrării şi de tendinţa pieţii locale în relaţie cu piaţa regională şi cu cea mondială. Între valoarea estimată, dedusă şi predictivă în aceeaşi măsură, în esenţă, o construcţie abstractă, şi preţul care se formează exclusiv pe piaţă, înlăuntrul ecuaţiei vînzător - cumpărător sau vînzător - intermediar - cumpărător, diferenţa este uneori colosală. Un }uculescu, să zicem, cumpărat acum la preţul de 15 000 euro, are, prin datele intrinseci ale obiectului, prin cele istorico-estetice ale autorului şi prin raportare la piaţa maghiară, de exemplu, sau, mai larg, la cea europeană care priveşte cazuri compatibile, la care se adugă tendinţa ascendendă de aproximativ 15% pe an, valoarea estimată de cca. 75000 - 80000 euro. Însă fără o expertiză de specialitate, fără o certificare a autenticităţii bunului şi fără o judecată profesionistă, toate declaraţiile sînt pure ficţiuni, factori de inhibiţie pentru una dintre cele mai vii construcţii culturale, am numit colecţia de artă, şi implicite acte de umilinţă, atît pentru colecţionarul autentic, cît şi pentru cel care încearcă să se remodeleze prin apropierea de lumea bunurilor simbolice.
Şi, în sfîrşit, deşi lista derapajelor în ficţiune nu a fost epuizată, iată şi punctul patru (4), adică acela care priveşte declaraţia ca pe o sugestie implicită de camuflare a resurselor nejustificabile: dacă, la începutul mandatului, un demnitar îşi declară o colecţie, fără expertiză şi fără nici o evaluare calificată, în valoare de, să zicem, tot 50.000 euro, la sfîrşitul mandatului chiar o va avea.
În concluzie, prin declaraţia colecţiilor de artă nu s-a obţinut absolut nimic verosimil, dar s-a reuşit o performanţă cel puţin bizară: colecţionarul este din nou satanizat şi readus, din condiţia sa legitimă de ferment cultural şi de partener constant al artistului rămas fără comenzi de stat, un infractor latent, a cărui dovedire nu este decît o chestiune de timp.
...un atentat la demnitatea umană
Deşi numele lui Dinu Patriciu a fost insistent folosit în ultimii ani, atît în spaţiul politic cît şi în acela economic, acuzele care i se aduceau pe la tot felul de conferinţe de presă nu păreau să treacă dincolo de retorica obişnuită a patrioţilor de operetă, aflaţi într-o tot mai adîncă penurie de electorat. Cine a urmărit cu atenţie circulaţia ştirilor pe toate canalele noastre mediatice, a putut observa că simultan cu animaţia discuţiilor despre RAFO a început să fie evocată, din ce în ce mai des, şi PETROMIDIA. În frunte cu Dinu Patriciu, evident. Clarificările publice pe care acesta le-a făcut de nenumărate ori, o dată chiar de faţă cu acea rămăşiţă tumefiată a erelor geologice, pe numele lui Ioan Talpeş, cel căruia nu i-a scăpat nici un scandal notoriu, de la showul de pedofilie al lui Treptow şi pînă la acelea în care apăreau numele lui Tender, Omar Hayssam sau... statueta de aur a lui Hamurapi, păreau, cel puţin pentru oamenii deprinşi cu discursul logic, rezonabile şi verosimile. Cum rezonabil şi verosimil părea şi interesul instituţiilor statului pentru clarificarea nenumăratelor întrebări legate de istoria postprivatizare a rafinăriei PETROMIDIA. Numai că între acest interes legitim şi comportamentul abject al procuraturii faţă de omul Dinu Patriciu, care a fost umilit public într-un mod incalificabil, care a fost transformat subit, dintr-o personalitate politică şi un actor economic proeminent, într-un fel de Genică Boerică, într-un personaj interlop de cea mai joasă speţă, este o distanţă incomansurabilă care poate fi măsurată doar prin sfidarea căreia îi este supusă acum întreaga societate românească. Încercarea stalinistă de a-l îngenunchea pe cel cercetat, antepronunţarea, presiunea psihică şi privarea de libertate, fie şi pentru o clipă, declaraţiile maraton pe zeci de pagini, înscenarea unor ceremonialuri juridice nocturne, al căror impact psihic este special calculat cu scopul de a destructura rezistenţa fizică şi coerenţa morală, nu sînt doar abuzuri juridice, excese mai mult sau mai puţin voluntare, ci adevărate forme de tortură camuflate inabil sub aparenţa actului de justiţie. Indiferent dacă managerul Dinu Patriciu este sau nu vinovat pentru vreuna din acuzaţiile care i se aduc, omului Dinu Patriciu, în condiţia căruia sîntem cu toţii, trebuie să i se respecte drepturile fundamentale şi inalienabile în integralitatea lor. Faptul că el avea vocea înecată în lacrimi, la ieşirea sa aproape de orele dimineţii din captivitatea unor procurori medievali, arată perfect care au fost instrumentele cercetării şi anvergura abuzului psihic. Iar ochii holbaţi, paroxistici, ai lui Ilie Botoş spun totul. În anumite zone ale ei, justiţia românească este una de exterminare.
