Canoane dincolo de prietenii...
BucureŞtiul cultural, suplimentul revistei 22, ia, şi în numărul 10, cotele literaturii "la zi". Discuţia despre canon, un fel de cover-story în care cuvintele "ş-am încălecat pe-o şa" (sau, ca să rimeze mai bine, pe-o căpşună...) nu-şi găsesc niciodată locul, este "formalizată" pe rînduri şi coloane de tabel. Sînt scriitori (n-aş putea spune cîţi, dar sînt) care cred că le-ar pica oarecum mai bine o critică "pe puncte" (pe stele). Altfel zicînd, în locul "dantelăriilor", un etalon pur şi dur. Ca să ştim cum stăm. Iaca visul lor: Bursa de valori literare (III, în acest episod). Clasamentele (pentru poezie, proză, jurnal-memorii, eseu, istorie şi critică literară) pun cap la cap topurile propuse, în grupajele anterioare, de Gheorghe Grigurcu, Cornel Ungureanu, Al.Cistelecan, Sanda Cordoş, Tudorel Urian, Simona Sora, Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Liviu Antonesei, Tania Radu şi Horea Poenar. Tabloul, deocamdată detaliu, se va rîndui odată singur (dar nu de la sine...).
Canonul nu înseamnă, sau n-ar trebui să însemne, remarcă Mircea Martin, doar o listă de preferinţe. Aşa se întîmplă însă, fiindcă mai toate criteriile sînt, deocamdată, laxe. Iar vechiul canon, apărat mult mai bine, de către cei care l-au impus, de ingerinţele unui regim opresiv, se ţine încă verde. Mutarea pe care, cu o temelie teoretică neostentativă, dar vizibilă şi foarte serioasă, o recomandă-anticipează criticul este aceea a consolidării prin influenţe, prin "prelungiri". Cu alte cuvinte, e nevoie de o dinamică a canonului indepedentă de o singură instanţă/de un grup de instanţe hotărîtoare. Aceeaşi idee (în siajul lui Harold Bloom...) o preia Carmen Muşat, subliniind că, în fond, canonul e, întotdeauna, o co-producţie. Ioan Stanomir mută puţin accentul, într-o pledoarie pentru multe nuanţe. Intricarea eticului cu esteticul în comunism, bunăoară, e cazul să facă obiectul unor disocieri de fineţe. Nimic nu se acceptă sau se refuză de plano, totul trebuie recitit. De fapt, întreaga discuţie, încheiată de Marius Chivu cu o scurtă luare de poziţie despre revirimentul "minorilor", al manieriştilor, din anii interbelici pînă în zilele noastre, se încheagă într-o "campanie" pentru comentarea avizată, pentru lectura chiţibuşară, pentru "structuri" care să înlocuiască părerile pe deasupra, pasionale, nu (tocmai) principiale...
...Prietenii dincolo de canoane
Tot despre "structuri" (de multe feluri...), dar altcumva, e vorba în Cuvîntul, numărul din aprilie, şi în Mozaicul, numerele 3-4 pe 2005. Ambele reviste îi consacră cîte un grupaj de articole profesorului Adrian Marino, dispărut de curînd. Pentru Cuvîntul e, deopotrivă, un număr aniversar (a trecut un an de "serie nouă", deschisă dialogurilor largi, fructuoase) şi unul comemorativ. Semnează recenzii la cărţile lui Adrian Marino, din 2003 şi din 2004, Paul Cernat şi Diana Maria Florea. Despre omul Marino, răsfirat prin cutele operei, scriu, avizat, Gheorghe Crăciun şi Caius Dobrescu. Fireşte, nil nisi bene, regulă tacit călcată cînd vine vorba, fără particularizări, de unii din (încă) viii care i-au stat prin preajmă. Atinse şi ele de nevoia de-a mai lămuri cîte ceva care nu s-a înţeles ca lumea, medalioanele din Mozaicul se citesc, mai ales de către cei care ştiu puţine, dincolo de numele adunat pe atîtea cărţi, despre Adrian Marino (pur şi simplu...), cu plăcerea cu care descoperi un personaj. Constantin M.Popa, Adrian Dinu Rachieru, Monica Spiridon, Ion Bogdan Lefter, Ion Buzera, George Popescu, Gabriel Coşoveanu, Constantin Mihai, tot atîţia prieteni (peste generaţii) ai profesorului lor (uneori, de la distanţă...), recompun, frumos, ici-colo emoţionant, chiar pentru cei mai străini dintre străini (de cauză), un profil de cărturar. Articolul lui I.B.Lefter, cel mai memorialistic, e o confesiune fără stridenţe despre apropieri şi "răciri" pe care n-ar fi pariat nimeni sau despre cum, cu anii, o tatonare de la distanţă ajunge o mereu înnoită, caldă prietenie. Amănunte de istorie literară trăită...
Gîndeşti ca mine, sînt om cu tine?!
E zicala de lume nouă (şi subţire...) pe care-o întorc pe toate părţile "invitaţii" Dilemei vechi (ai Simonei Sora) din numărul 69, la tema Ideologia strică omenia? Răspund, în fel şi chip, Paul Cernat, Sanda Cordoş, Andrei Cornea, Caius Dobrescu, Alina Mungiu-Pippidi, Carmen Muşat, Sorin Vieru. Încadrat de două citate, din Adrian Marino şi din Sorin Antohi (axe, de fapt, ale întregii discuţii), unul arătînd că nu ne facem bine canonul, celălalt că nu ni-l cunoaştem cum se cade, articolul lui Paul Cernat denunţă confuzia canon-canonadă. Adică toate tunurile în aceeaşi direcţie, întotdeauna pe cine trebuie: "surdinizarea, domesticirea sau diabolizarea ereticilor, inhibarea insubordonărilor, transformarea culturii, sub pretextul eliminării intoleranţei, într-o zonă căldicică, unde toată lumea menajează pe cine trebuie, critică pe cine critică toată lumea bună, "rade" şi elogiază pe cine e rentabil etc." Sau, luînd-o invers, "orice ideologie, cînd se rigidizează, cînd vrea să schimbe lumea cu orice preţ, cînd devine coercitivă, procustiană şi obligatorie, certitudine maniheistă, transformîndu-i pe adversarii de idei în monştri periculoşi, cînd pierde simţul realităţii şi se blochează în utopie, riscă să piardă omenia". Bine spus, numai că, săgeţile doar plutind, fiecare poate pretinde, n'est ce pas, că aici nu se simte. Se simte la ceilalţi.
Urmează o anchetă, în siajul numerelor despre "cearta intelectualilor" (precizează Simona Sora în şapou), la care răspund ceilalţi cinci distinşi "musafiri". E vorba, pe de-o parte, despre "reideologizarea tare" (concept preluat de la Ignacio Echevarría, tînăr critic literar spaniol), adică despre eliminarea omniprezentului depinde şi, pe de alta, despre "al treilea discurs", flexibilitate şi fineţe. Despre dublul exclus şi despre terţul inclus. Într-un atare context, Sanda Cordoş e de părere că, în cultura (şi nu numai) românească, împărţirea la doi dă cu rest. Altfel spus, temutele tabere sînt încă suficient de neomogene cît să nu fie motive de îngrijorare. Andrei Cornea vorbeşte de ideologie ca de un (deja) stigmat. De ea se folosesc "răii". "Bunii", în schimb, au gîndire critică. Contra corectitudinii politice în cultură votează Alina Mungiu-Pippidi, preferînd, în locul "sinergiei" care mumifică, nişte discursuri variate, dar vioaie. Şi, "ca drumul să aibă haz, spaţiul cultural trebuie să fie ca deşertul din Călăuza lui Tarkovski. Trebuie să dai o şansă lucrurilor să se mute de la locul lor cînd te întorci cu spatele, şi trebuie să te muţi tu însuţi, pentru că nu te simţi în siguranţă dacă stai pe loc. Şi atunci gîndeşti într-adevăr, atunci eşti superior PC-ului tău." Neputînd, spune Carmen Muşat, scăpa de ideologie, sînt de evitat măcar extremele. În fine, Sorin Vieru, aduce în discuţie aceeaşi nevoie de conştientizare a ideologiei care, oricum, căptuşeşte cultura. Ce facem cu ea? Iată o întrebare...
Răspunsuri (hors concours) mai vin şi dinspre Observator cultural, numărul 11: interviul (o, tempora...) cu Andrei Pleşu şi articolele scrise de alumneci la zece ani de la înfiinţarea New Europe College (NEC). Locul întîlnirilor de miercuri capătă, în "memoriile" bursierilor de altădată, Liviu Papadima, Vlad Alexandrescu, Toader Paleologu, Augustin Ioan, Ioana Bot şi Ovidiu Verdeş (cu un preambul al Ancăi Oroveanu, director ştiinţific al NEC), o arhitectură de fagure. Un spaţiu în care se comunică liber şi cu folos, unde se leagă prietenii, un exemplu de "cum poate funcţiona cuceritor o instituţie". Care merge.
Ce nu merge (şi de ce) prin alte areturi spune rectorul NEC, profesorul Andrei Pleşu, în dialog cu Ovidiu Şimonca. De la motivele renunţării la funcţia de consilier, protejate cu discreţie, discuţia alunecă spre (se putea?) "cearta intelectualilor". Pledoaria pentru împliniri mari în locul vorbelor grele ("regret şi acum că am fost de acord, dacă nu chiar am încurajat, apariţia celor două numere ale Dilemei pe această temă şi că în general m-am angajat în această dispută. ş...ţ E o bătălie de orgolii, de frustrări, de ambiţii care se simt contrariate, de gelozii, de nerăbdări juvenile") e punctată de întrebări reportericeşti cam naive: "Totuşi, cum putem regăsi cordialitatea, cum putem să depăşim aceste dispute între grupuri?" Sau "Credeţi că revista Observator cultural l-a întîmpinat cu răutate şi cu o ostilitate programatică pe Horia-Roman Patapievici?" Răspunsul e...lămuritor: "Dacă Observator cultural menţine această linie după directoratul lui Bogdan Lefter, eu nu înţeleg de ce omul a fost schimbat." La final, discuţia revine la Colegiul Noua Europă, "largul" unde mai poţi spera să găseşti, cum speră, pentru sine, rectorul lui, "frumuseţea uitată a vieţii". Singura care mai are înţeles...
