După douăzeci de ani

Revista RELFEX din Reşiţa (redactor şef: Octavian Doclin) ne aminteşte că s-au împlinit în 17 ianuarie douăzeci de ani de la moartea lui Sorin Titel. Nu ştim ca vreo altă publicaţie să fi consemnat acest fapt, după cum nici revista noastră nu a făcut-o, o spunem cu părere de rău. Sorin Titel nu doar că a fost un scriitor important al literaturii noastre postbelice, dar a fost şi redactor al "României literare", până la stingerea lui din viaţă, prematură. Cu prilejul comemorării Reflex publică postfaţa criticului Cornel Ungureanu la volumul Sorin Titel interpretat de..., care va apărea anul acesta la Reşiţa. Cartea ar fi trebuit să apară acum douăzeci de ani, ne spune Cornel Ungureanu, o pregătise pentru colecţia "Biblioteca critică" de la editura Eminescu, dar nu s-a putut pentru că unii comentatori ai lui Sorin Titel căzuseră sub interdicţie, în urma plecării din ţară (I. Negoiţescu, Norman Manea, Lucian Raicu). Aşteptăm cu interes antologia critică Sorin Titel, probabil adusă la zi.

Centenar Ramuri

Revista RAMURI îşi sărbătoreşte anul acesta centenarul, o aniversare culturală care poate nu va trece neobservată, cum s-a întâmplat cu atâtea altele. în nr. 4 al revistei craiovene, Mircea Moisa vorbeşte despre "fenomenul Ramuri", referindu-se atât la longevitatea publicaţiei cât şi la capacitatea ei de a se fixa în "memoria activă a mai multor generaţii de cititori". Comentează apoi solida şi foarte utila monografie consacrată Ramurilor de Florea Firan (Destinul unei reviste, 1905-1947), apărută de curând la editura Scrisul Românesc. Cronicarul se află şi el în posesia unui exemplar din această impunătoare lucrare (598 p.) care cuprinde, printre altele, o antologie de texte publicate în Ramuri şi bibliografia generală a revistei, sistematizată pe secţiuni. Monografia este dedicată primei serii a Ramuri-lor (până în 1947), seria actuală (din 1964) urmând să facă obiectul altei lucrări pe care o vom avea poate tot de la Florea Firan. Oricum, pentru aceasta, felicitări.

Sarea sau răşina?

Întrebat în COTIDIANUL (nr. din 25 aprilie) ce crede despre Uniunea Scriitorilor, prozatorul, probabil tânăr, Florin Lăzărescu preconizează măsuri radicale: "USR mi se pare o instituţie care ar trebui dărâmată din temelie. Locul să fie bine arat şi să se toarne sare deasupra. De sare e nevoie pentru a împiedica proliferarea scaieţilor. în rest, nu văd ce ar putea rodi pe un teren deşertificat". Citind cele de mai sus Cronicarul şi-a amintit o întâmplare povestită cândva de E. Lovinescu în Adevărul, la rubrica sa "Scene din viaţa literară". Era în ziua înmormântării, cu mari procesiuni, a lui Moţa şi Marin, legionarii căzuţi în Spania pe frontul naţionalist. Lovinescu ieşise în oraş, trebuia să consulte un doctor. Avea drum prin Sărindar, strada unde erau grupate sediile gazetelor "iudeo-masonice", printre care şi Adevărul. Ajuns acolo îi răsări în faţă un scriitor, "una din penele cele mai combative ale ziarelor de dreapta". Surescitat, ridicând mâna ameninţător, acesta începu să peroreze cu voce ţipătoare: " - Vedeţi palatele astea? Nu vor trece şase luni şi toate vor deveni un morman de cenuşe (...) După ce vom dezinfecta locul cu răşină şi-l vom izbăvi de Cel rău cu rugăciunile unui sobor de preoţi, îl vom lăsa apoi pustiu, ca să rămână pildă a robiei intelectuale..."
Nu-i aşa că seamănă mult radicalii de altădată cu cei de acum? Şi unii şi alţii vor să năruiască instituţiile neconvenabile, să deşertifice şi să dezinfecteze, cu deosebirea minimă că pentru ultima operaţie unii foloseau răşina iar alţii vor să recurgă la sare.



În jurul "Generaţiei ‘27"

Gabriela Gavril în TIMPUL (nr. 76) polemizează cu Dan C. Mihăilescu pe tema "Generaţiei ^27", care pentru acesta ar reprezenta un model viabil, "fecund" şi astăzi. Eseista ieşeană crede dimpotrivă că avem de-a face cu un "fapt cultural relativ îndepărtat şi fără putere de iradiere în prezent". El se cuvine să fie "analizat cu răceala istoricului literar. Alt articol din revistă se ocupă de Emil Cioran şi problema antisemitismului, întorcându-ne aşadar la aceeaşi generaţie ^27, oricât de lipsită ar fi ea de iradiere în prezent. Articolul examinează poziţia lui Cioran faţă de o problemă cu care amintita generaţie s-a confruntat, poziţie pe care, în timp, Cioran şi-a tot nuanţat-o, prin rectificări succesive. într-un punct autorul articolului (Laurenţiu Ursu) comite însă o inexactitate. Vorbeşte despre un inexistent "demnitar comunist" G. Bălan, care i-ar fi adresat lui Cioran în 1968 o invitaţie de a vizita România. în realitate este vorba despre muzicologul cu preocupări teozofice George Bălan, niciodată "demnitar comunist", partener de corespondenţă, într-adevăr, al lui Cioran în anii ^60 şi mai târziu. El nu i-a adresat propriu-zis o invitaţie lui Cioran de a vizita România ci numai l-a încredinţat, într-o scrisoare din 1967, "de buna primire pe care intelectualitatea românească v-ar face-o în cazul când aţi hotărât să revedeţi meleagurile natale" (în vol. George Bălan în dialog cu Emil Cioran, ed. Cartea Românească, 1996). Muzicologul îşi făcea iluzii în 1967, ca atâţia alţii, că România se îndrepta spre o liberalizare reală, care ar fi făcut posibilă refacerea legăturilor cu marii noştri exilaţi.

Supărare perpetuă

În LUCEAFĂRUL (nr. 17) prozatorul şi eseistul Alexandru George face din nou caz de o pretinsă campanie pe care "România literară" ar fi purtat-o împotriva sa ("Evocarea în chestiune a fost publicată de C. }oiu în toiul campaniei declanşate de ŤRomânia literarăť împotriva mea"). L-am fi expus pe d-l Alexandru George unor atacuri în serie "uneori frizând ticăloşia".
Cronicarul nu ştie pe ce se bazează fostul nostru colaborator mult preţuit când ne aduce asemenea grave învinuiri. Cândva a survenit, e adevărat, un dezacord între noi şi domnia sa, o nepotrivire de opinie pornită de la o chestiune punctuală, ca să vorbim astfel, şi nu de la principii. Şi cum d-l George, deşi liberal declarat, nu suportă să fie contrazis, s-a supărat şi a rupt colaborarea cu noi. Ce să fi făcut? Am regretat dar nici vorbă să fi trecut la represalii, nici vorbă să fi pornit o campanie împotriva sa, cum susţine cu obstinaţie de multă vreme. Ba putem spune că din contră, i-am lăudat mereu cărţile, i-am publicat fotografia la loc de cinste, de câte ori am avut prilejul, am găzduit în pagini exegeze dintre cele mai aprofundate ale contribuţiilor domniei sale critice şi de romancier, cum a fost, între altele, studiul lui Matei Călinescu. Am publicat şi păreri critice în ce-l priveşte, pentru că nu le puteam exclude, dar în mult mai mare măsură l-am acoperit de elogii pe deplin meritate. Cine va cerceta în revistă va vedea că aşa stau lucrurile. De ce atunci supărarea perpetuă pe noi a d-lui Alexandru George? Cronicarului îi place să creadă că este expresia preţuirii pe care şi domnia sa ne-o poartă, dar pe care nu vrea să ne-o arate altfel decât în felul său.

În vârf de formă

Am citit cu multă plăcere interviul acordat de colaboratoarea noastră, d-na Antoaneta Ralian, revistei OBSERVATOR CULTURAL (nr. 9-10). Aflată în vârf de formă, la cei 81 de ani mărturisiţi cu francheţe, marea traducătoare oferă exemplul unei vieţi de muncă tenace şi imaginea tonică a unei senectuţi participative. Este directă şi polemică, ia distanţă faţă de opiniile altui colaborator al nostru, d-l Mircea Mihăieş, care-i făcuse "harcea-parcea pe bătrâni", precum şi faţă de "toate emisiunile de divertisment de la televizor care sunt de o crasă vulgaritate". Cât priveşte "cearta intelectualilor", o admite ca pe un indicator al normalităţii: "De când e lumea şi pământul, a existat o ceartă între generaţii, o ceartă între intelectuali, care s-au mâncat între ei. E o chestiune inerentă talentului (...) Talentul este ceva în plus care creează efervescenţă, care se traduce uneori prin nevoia de conflict. Pe mine nu mă deranjează, dimpotrivă". Nici pe noi.