Curiozitatea maladivă şi stările de boală

Între Jurnalul literar fondat de George Călinescu şi tizul său care apare acum degeaba sub egida Ministerului Culturii şi Cultelor, distanţa este la fel de mare ca şi aceea dintre Aristarc-ul care îl camufla subtil pe fondator şi cel care îl deconspiră astăzi penibil pe Nicolae Florescu. Publicaţie prolixă Jurnalul literar, serie nouă, iulie -august, 2004, este un amestec de aspiraţii maximaliste, cu vagi pusee abisalo-metafizice, şi stereotipii etico-politice la ordinea zilei. Un aer de cenaclu, cu scriitori de ocazie şi filosofi amatori, pluteşte imperturbabil peste imensele pagini îmbîcsite de text pînă la saţietate şi, cu excepţia a cîtorva nume, Gh. Grigurcu, Bujor Nedelcovici, Gh. Glodeanu şi tînăra Liliana Corobca, aproape nimic nu mai poate fi reţinut. În rest, clientelă de cămin cultural, poeme de pension gen ,,Mimăm aducerile-aminte / Cînd vrem de fapt să ocolim / Solemnele angajamente / Şi deturnatul lor destin // Mimăm aducerile-aminte / Cînd vrem de fapt să nu mai ştim / Că din statuile ecvestre / Doar caii azi ne mai convin! // Biografiile nescrise / Contra prezentului ne-asmut / Fantomele au măşti de carne / Şi profeţesc despre trecut // Suim orgolioase trepte / Dar semenii ne văd căzînd / Panaşul s-a-nnegrit de zgură / În aripi zborul scurt s-a frînt". ( Doina Alexandru, Tranziţie).

Însă performanţa absolută a beţiei de cuvinte se regăseşte, asta e!, taman acolo unde te-ai aştepta mai puţin: la mentorul publicaţiei însuşi, la continuatorul lui Călinescu, la refondatorul Jurnalului" adică la "Nicolae Florescu - Aristarc în carne şi oase. Mai întîi, într-un text perfect opac despre Aristide Burileanu, Florescu vorbeşte enorm şi reuşeşte performanţa de a nu spune nimic. Iată mostra: ,, Calofilismul stilistic, observă cu mare acuitate N. F., ca şi înclinarea spre ironia fină şi dezvăluirile şocante, privind mediul social aristocratic, în care se urmăresc cu o curiozitate maladivă stările de boală şi condiţia limită a existenţei, preocupă permanent dezbaterile de sorginte intelectuală pe care le propune Burileanu, interesat în aceeaşi măsură să descifreze simbolistica scrierii şi sugestiile ei mitizante". După ce-şi face mîna la vedere pe Burileanu şi iscăleşte în clar, ceva mai la vale, pe la poalele cearceafului de celuloză, Florescu se maschează în Aristarc şi, cu un curaj nebun, pune Punctul pe i cu titlul LIICEANISME şi cu subtitlul 1. Delaţiunea ca ,,minima moralia" .

Aşa cum este lesne de presupus, liiceanisme vine de la Liiceanu, iar minima moralia îl priveşte fatalmente pe Andrei Pleşu. Pornind de la denunţul public de obscurantist, iraţionalist şi totalitarist pe care misteriosul şi ilizibilul Adrian Marino i-l face lui Andrei Pleşu, denunţ care, prin anii �50 ai secolului trecut ar fi însemnat, cu siguranţă, o plimbare forţată a incriminatului pe la Canal, N.F. se străduie din răsputeri, în fraze confuze, cu multe subordonate şi fără nici o idee, să-i denunţe la rîndu-i, sarcastic şi ironic, pe Liiceanu şi pe Andrei Pleşu drept" nu se ştie ce pentru că nu se înţelege nimic, dar, oricum, drept ceva în spiritul lui Marino şi care ar trebui, într-un fel sau altul, extirpat. Iar această bombăneală, plină de epitete, aluzii, trimiteri, ghilimete, insulte şi alte asemenea instrumente lingvistico-analitice, aşezată cuviincios şi creştineşte sub meditaţiile ortodoxe ale ÎPS Nicolae Corneanu, încheie derizoriu şi laş încă una dintre multele publicaţii, coborîte eroic din ovulele cu efect întîrziat ale Cântării României, în care celuloza este martirizată lent şi pădurile plîng sfîşietor.



Sportul, între definiţie şi simptom

În revista 22, nr. 753, 10-16 august 2004, Ovidiu Şimonca scrie un text mai amplu, pe o pagină întreagă, despre Traian Ungureanu, mai exact despre cartea acestuia Manifestul fotbalist, Humanitas, 2004. Spre deosebire de noul Aristarc de mai sus, insan şi bîlbîit, Şimonca analizează cu pricepere, cu rigoare şi cu maximă responsabilitate profesională prezenţa uneia dintre cele mai spectaculoase şi mai profunde apariţii din gazetăria românească de după 1990. Personalitate complexă, cu un enorm spirit de aventură intelectuală şi cu un instinct moral greu de clasificat, din pricina simplă că existenţele solitare nu fac parte din grupuri sau din clase, Traian Ungureanu şi-a ales ca obiect de observaţie, de studiu şi de analiză, spaţiul cel mai compromis mediatic, cel mai vulgarizat prin uz şi cel mai puţin susceptibil că ar putea furniza material care să depăşească performanţele jurnalistice ale lui Chirilă, }opescu sau Ioaniţoaia, şi anume sportul. Ba, dimpotrivă, acesta părea a fi pe deplin reprezentat doar de agramatismele şi cacofoniile unui produs tipic cum ar fi, de pildă, Ilie Dobre. În aceste condiţii de-a dreptul imposibile, în care stilistica personajului din sport părea definitiv partajată între academismul plebeu al lui Mircea Sandu, expresionismul grotesc al lui Mitică Dragomir şi reprezentarea rudimentar-naivă a lui Gigi Becali - exemplele extreme, cel de aurolac parţial recuperat, gen Piţurcă, sau cel de retor scuturat din cînd în cînd de frisoanele iluminării, gen Cornel Dinu, rămîn irelevante -, Traian Ungureanu a avut vigoarea morală şi energia mentală de a reaşeza sportul, în general, şi fotbalul, în particular, într-o zonă definitorie şi emblematică pentru însăşi existenţa noastră adevărată şi profundă. Astfel, sportivul, în speţă fotbalistul, a încetat să mai fie pentru Ungureanu o simplă masă musculară în plină animaţie pe un teren neutru şi indiferent, şi a devenit, subit, un simptom al sănătăţii noastre morale, un reper al sistemului nostru etic, purtătorul viu al unei stilistici şi o ipostază determinată a idealităţii înseşi. Dacă nu prea am trecut cu bine aceste examene majore la care ne-au supus, metonimic, diferitele competiţii sportive, nu înseamnă că Traian Ungureanu l-a jignit sau l-a depreciat pe Hagi, de exemplu, ci înseamnă ceva cu mult mai grav şi mai îngrijorător: înseamnă că acel segment din viaţa noastră cotidiană şi sufletească, acel gen de aspiraţie trează sau de visare aburită, pe care Hagi le întrupa printr-un complicat şi subtil mecanism al delegării colective, funcţionau prost, meschin, derizoriu sau deloc.

În rest, toate par la locul lor. Şi Gigi Becali promite un stadion feeric.



Jocurile Olimpice nu prea mai au casă

Şi pentru că tot veni vorba de sport, Jocurile Olimpice au început şi sunt acum în plină desfăşurare. În principiu, această ediţie ar trebui să fie una cu totul specială, şi ea chiar aşa este, numai că din cu totul alte motive decît ar fi presupus acel în principiu. Ar fi trebuit să fie speciale pentru că, după cum s-a tot spus pînă acum în nenumărate comentarii, Jocurile s-au întors acasă, dar, la o privire ceva mai riguroasă şi lipsită de orice patetism mitologic, se poate observa cu ochiul liber că ele nu prea mai au un acasă indiscutabil. În cea mai pură tradiţie balcanico-ortodoxo-contemplativă, dacă îmi este permisă o asemenea asociere, era nesigură pînă în ultima clipă începerea lor la data fixată, şi asta din motivul banal că se intrase într-o asemenea criză de timp cu amenajările, construcţiile şi cu pregătirile infrastructurii, în general, încît doar eforturile non stop şi premiile maximale, ca la vînătoarea de bandiţi din Vestul Sălbatic, au mai zdruncinat oarecum încremenirea cu mistria în mînă şi cu privirile în mare. Ba se mai vorbeşte şi de zeci de morţi în marea viteză a finisajelor, ceea ce ne trimite iarăşi în lumea cristalină a legendei, în plin scenariu al Meşterului Manole, adică acolo unde măreţia şi trăinicia nu au nevoie de rigoare, ci de sacrificii.

Dacă partea diurnă era să fie ratată la mustaţă, şi ea chiar a fost salvată în ultima clipă, dacă jumătatea aristotelică a Greciei şi-a demonstrat încă o dată impasul, o explicaţie trebuia căutată pe undeva, şi ea chiar a fost găsită în seara deschiderii. Vinovatul este, fără nici o îndoială, Platon. Şi nici nu e de mirare, pentru că pe Aristotel s-a fundamentat într-o mult mai mare măsură catolicismul. Noi, răsăritenii, cu Platon. Şi aşa se face că, în vreme ce presiunea pe finalizarea stadioanelor, a spaţiilor de cazare, de joc etc., etc. era tot mai mare, organizatorii făceau ample investigaţii mitologice pentru spectacolul inaugurării. Şi aici s-au scos! Au reînviat zeii şi eroii prin tencuirea unor atleţi cu ceva alb ca să semene cu statuile, au pus în mişcare o amplă recuzită cosmogonică, dar cu instrumentele simple şi naive ale presocraticilor, au creat diorame ca la Antipa, au folosit cursul scurt de mitologie, parcă unul extras din repovestirile lui Alexandru Mitru, au stocat miloane de litri de apă ca să sugereze" apa şi au creat cel mai impozant ceremonial kitsch pe care şi-l putea cineva imagina.

Dar, pînă la urmă, cred că a meritat. Spiritul lui Zorba se poartă pe deasupra insulelor ca paşii lui Iisus peste ape. Pentru o ficţiune zdravănă, poţi să dai dracului orice realitate. Fie şi pe aceea a Jocurilor Olimpice care s-au întors, în sfârşit, acasă.