Nu ştim ce s-a ales din intenţia de editare a cărţii de povestiri pentru copii ale Otiliei Ţeposu. Dar în răstimpuri citim textele ei publicate în revista FORMULA AS, şi sufletul ni se topeşte în cuprinsul unei consolări dense. Există o puritate dorită de noi toţi, indiferent de vârsta pe care-o avem, o bunătate intuită demult, dar care parcă nu ni s-a întâmplat până la capăt niciodată. Există cuvinte curate şi harul de a povesti al acestei triste doamne. O putere a lucrului simplu şi bine făcut, ce te vindecă de frustrare şi de starea în tine pe loc în absenţa călătoriei" l Când în lume nu mai poţi pleca nicăieri, cuminţenia din povestire te poartă departe şi te aduce îndărăt, către şi dinspre minunile prime ce te-au făcut fericit şi te-au învăţat fără să prinzi de veste. îndărăt în copilăria ce se află, ca şi îngerul, lângă fiecare, fără să-l vedem" l Nu se poate ca între timp cartea Otiliei Ţeposu să se fi tipărit şi noi să nu fi aflat! De ani de zile aşteptăm minunea unei sponsorizări generoase. De ani de zile dorim s-o găsim în librării, într-un tiraj îndestulător, cu un sumar neapărat numeros. Necesară ca o sărbătoare, minunată ca o ţară străină şi ca o ţară natală, ca lumea însăşi, pe care nu avem cum s-o cunoaştem şi să ne-o apropriem cu adevărat dacă mai întâi nu o citim ţinând-o în braţe, având ea, cartea, greutatea ideală a unui sfânt copil propriu. Copilul acesta creşte, creşte şi manuscrisul cărţii frumoase, mereu, şi noi ne trecem neconsolaţi, şi totul în jurul nostru se scumpeşte inadmisibil şi se strică, până la pierdere şi renunţare" l Cu adevărat numai bună de citit, revista RAMURI, cum atâta lume recunoaşte şi din aprecierile căreia spicuim: N. Manolescu, Al. Cistelecan, Gh. Grigurcu, G. Dimisianu, E. Negrici, Nicolae Breban sunt doar câteva din numele ce mărturisesc în acest caz. Şi lucrul nu ne surprinde, urmărind semnăturile importante şi temele splendide ce se rulează număr de număr, aspectul ei de gust îngrijit şi ilustraţia vie, această revistă ce, iată, se pregăteşte de centenar, (în 2005), este una din puţinele de însemnătate naţională. O revistă de patrimoniu, rară în contextual cultural autohton. O mare revistă românească, elegantă, densă, exigentă, realizată de o echipă de profesionişti. O mărturie de longevitate şi rezistenţă intelectuală. Un dar excepţional mai ales în această perioadă de tranziţie când confuzia, impostura şi penuria financiară sunt mai agresive ca niciodată. O instituţie de cultură al cărei prestigiu se răsfrânge benefic şi asupra Craiovei" l Amărăciunea colegului Gabriel Chifu, redactorul-şef, semnalând în nr. 7-8/2004 statutul de Cenuşăreasă pe plan local al revistei craiovene, lipsa oricărui sprijin în editare, mai marii locului în loc să şi-o asume şi s-o finanţeze (ceea ce, în fond, înseamnă o datorie elementară), se încăpăţânează s-o ignore, îi întorc spatele ca şi când n-ar fi. Oboseală, exasperare şi umilinţă, într-adevăr, apasă rândurile colegului Gabriel Chifu, care de 14 ani, împreună cu redacţia, se vede silit să demonstreze evidenţe, că Ramuri e o instituţie de patrimoniu şi că merită atenţie şi sprijin. Amărăciunea şi oboseala, ale celui ce se vede vorbind în deşert. Sperăm ca lucrurile să se schimbe. Pentru că Ramuri este una din publicaţiile cele mai vechi din ţară, care a avut în vremuri conducători iluştri, de la N. Iorga la Al. Piru şi Marin Sorescu, semnături de prestigiu şi rubrici de neuitat" l Am primit la redacţie, în plic, o revistă al cărui nume, cules într-una din culorile tabloului ce domină prima ei pagină. O reproducere după Constantin Cerăceanu, pictor cu operă extrem de restrânsă. Nu face parte din UAP. Elev la clasa Corneliu Baba în intervalul 1960-1966. Cu o singură expoziţie la 57 de ani (n. 1940), organizată de câţiva prieteni, cu care prilej Muzeul de Artă Vâlcea îi achiziţionează patru lucrări" l Curtea interioară a unei case-vagon. Acoperiş plat, fără pod, cu hornuri de cărămidă ce spun mult, şi câteva antene t.v. model demult expirat. în faţa uneia din intrările în imobil, străjuită de-o copertină de lemn, trepte, şi pe trepte o femeie ce plânge asistată de un leandru înflorit. Imagine copleşitoare, cer plat, pe un perete alb, agăţată o scară de lemn, într-o nuanţă umbrită a aceluiaşi alb. în curte, nişte mărunte garduri despărţind cuşti fără orătănii. Periferie imortalizată de pictorul a cărui semnătură se deşiră mare, în tablou, direct pe pământ. Pictura mă impresionează. N-aş şti să spun precis de ce. Recunosc în forme şi culori o lume în amiază, aşa cum era ea, strict, în vremea copilăriei noastre. De o simplitate şi modestie capabile de intense ecouri în timp. Conservând sufletul beat de puritate şi sărăcie, şi rămas astfel pentru eternitate prin generos impulsul de a le iubi mocnit, al unui pictor, al unui cititor de reviste. în cazul de faţă, de căutat Ramuri, serie nouă, lunar craiovean, nr. pe iulie-august 2004, 32 de pagini, 10.000 lei" l în fine, un ultim cuvânt. în perimetrul secţiunii de aur, genunchii femeii ce stă dezolată pe trepte, acoperindu-şi faţa cu mâinile, şi gândindu-se la ceva ce o face să reziste în sine-şi. Un exemplar de revistă frumos în toate ale sale, în limpezimea căruia se poate zăbovi cu folos, cu plăcerea profundă şi puterea magnifică a unei recunoaşteri, a unei întoarceri în timp, acum când parcă n-ar mai fi timp pentru nimic" l într-un top al preferinţelor şi priorităţilor, cititorul-poet caută mai întâi şi găseşte într-o revistă literară paginile şi coloanele de poezie, recenziile la cărţile prietenilor poeţi, acele articole referitoare la soarta poeziei în lume şi acasă, în vremuri, şi astăzi. Ce spun despre poezia lor şi a altora, poeţii înşişi, în interviuri luate de poeţi. Ce fel de piese de teatru, ce proză, ce critică scriu la maturitate cei care au debutat ca poeţi. Cititorul-poet sfârşeşte prin a citi până la urmă totul, sumarul întreg al revistei, grijuliu să nu-i scape cumva ceva din ce, sub masca altui gen, s-ar putea ascunde: o învăţătură, o experienţă, un exerciţiu, un antrenament spiritual util, impregnate toate subtil de poezie. Bucuria lui de a afla de la alţii, mereu şi mereu, că poezia există în toate şi peste tot şi că poetul e până la urmă un om de treabă, chiar dacă toată viaţa lui umblă mândru şi nedumerit de felul ciudat în care îl privesc semenii, ignorându-l de fapt, obosiţi că poezia nu se mai sfârşeşte şi nu foloseşte la nimic. Şi, doamne, dacă prin absurd, catastrofal, nedrept, poezia ar fi retrasă vreodată dintre bunurile lumii şi ar fi ridicată, împreună cu poeţii, la cer, în altă dimensiune, acolo unde îi este locul, lângă Creator, puţini ar fi aceia care-ar rămâne bucuroşi pe pământul golit astfel de sufletul său, de esenţe şi de adevăruri" l Am citit, cam în ordinea sugerată mai sus, mare parte din numărul cu pricina al revistei Ramuri, mi-am lăsat însă şi câteva lucruri speciale, în aparenţă mai grele, pentru recitire, pentru momentele de libertate şi de huzur secret când redactorul nu va mai fi preset de acoperirea paginilor de manuscris şi de încheierea/închiderea acestui ochi magic. Nici loc destul n-ar mai rămâne pentru toate, aşa că voi semnala doar câteva. întâi carnetul plastic Constantin Cerăceanu " profilul unui anonim, semnat Cătălin Davidescu. Apoi, cu atenţie mare şi respect pagina de poeme a Ioanei Dinulescu, cu un portret din tinereţe, uluitor. între poemele toate tulburătoare, cel mai bun ar trebui să fie Balonul cu heliu, dar poate că este altul, pentru alt cititor. Dinu Flămând semnează editorialul De ce scriem? De ce mai scriem? Trecând în revistă meticulos şi vast în vederi, toate răspunsurile ce se puteau da şi s-au dat pe această temă de când lumea, la prima dintre întrebări mai ales, singura serioasă, normală şi fără dramatismul uşor fals al celei de a doua. "La ce bun poeţii în vremuri de restrişte?", sau "cum va mai fi posibilă poezia după Auschwitz?" Lumea se rostogoleşte în derută, nebunie şi crimă, dar nevoia de poezie, puterea de a o face nu secătuieşte, ne mântuie şi nu ne lasă deznădejdii. Şi Hölderlin, dar mai ales Paul Celan, pentru care întrebarea "includea negaţia", acestuia din urmă "i-a trebuit toată energia disperării ca să întoarcă pe dos sensul întrebării"" "Cu el poezia se reîntemeia la limita incomunicabilităţii. Cuvintele lui Celan înfăţişau insuportabila concavitate a unor morminte săpate în aer". Mai simplă, la îndemâna bunului simţ, sugestia pe care ne-o face Antonio Lobo Antunes: "Nu-l întrebaţi de ce scrie, aşa cum nu întrebaţi nici mărul de ce face mere". Un editorial scris de un bun poet modern, un text de căutat, de citit şi de recitit, pentru strădania autorului, luminându-ne sensibil şi, substanţial în liniştea şi neliniştea asupra noastră înşine. Bruiant şi periculos în marea lui nenorocire rămâne "omul fără interior, care nu mai este subiectul preocupărilor sale şi doar ofertă interşanjabilă pe o reţea". De ce scriem? De ce mai scriem?" Fiindcă trebuie să intrăm înăuntru dacă vrem să ajungem afară". Apoi, ca într-o mirabilă continuitate de idei, Drama inversului fatidic în teatrul Sorescian, şi aceasta de citit, sub semnătura lui Toma Grigorie. Despre evadarea în sus şi plonjarea în sine, despre Iona, Paracliserul şi Răceala, despre Vărul Shakespeare şi Pluta Meduzei, despre Există nervi, A treia ţeapă, Luptătorul pe două fronturi şi Casa evantai. Citim recunoscători cu bucuria imensă de a fi fost ca şi de faţă la scrierea lor şi la jucarea lor pe scenă, aplaudându-le frenetic în vremuri de restrişte. Apoi, încă un text excepţional, Marian Drăghici în dialog dens cu Liviu Georgescu, aflând totul sau aproape totul despre poetul-medic, pictor, muzician, membru cândva al Cenaclului de Luni, participant activ la revoluţia din "89 (nu face caz), din 1990 stabilit la New-York, autor de volume în romană şi engleză, N. Manolescu considerându-l încă de la debut "puternic, original şi profund". Un text de referinţă pentru istoria literară cea mai recentă...