Spectator ca la teatru...
În Ziarul de duminic| şi, într-o reluare cu sarcasmele de rigoare din Academia "Caţavencu" nr. 35, am citit cîteva stupefiante mărturisiri ale dlui Virgil Tănase. Cum care V.T.? L-aţi uitat pe transfugul din România ceauşistă stabilit în Franţa şi care a dispărut o vreme, amestecat într-o afacere de spionaj, spre a se afla că a fost "protejat" de D.S.T., pentru care, se pare, lucra, ca să nu cadă în mîinile Securităţii, cu care nu se ştie cum se pusese rău după ce stătuse bine? Echivocurile din fraza de mai sus provin direct de la sursa lor principală: o cărticică publicată la Paris de către dl V.T., după reapariţia lui spectaculoasă ca o teleportare, în care, ca într-o parabolă din secolul XVIII, fireşte francez, autorul îşi relata păţaniile într-un stil ironic-ambiguu din care fiecare cititor înţelegea ce voia. După 1989, rămas în Franţa, romancierul de duzină care visase cîndva să fie "mai Cehov decît Cehov, mai Caragiale decît Caragiale, mai Balzac decît Balzac" (conform spuselor proprii din interviul acordat Ziarului de duminică), a fost numit într-o importantă funcţie culturală în care reprezenta România. Funcţie în care se află şi astăzi. Şi de la înălţimea căreia declară, moral, că "România a luat drumul prăbuşirii culturale", care este "cel al căderii în capitalism". După 1989, desigur. Aşadar cel care conduce principala instituţie culturală românească din Franţa e de părere că în comunism se făcea mai mult pentru cultură decît în epoca actuală. Chiar de ar fi aşa, dl V.T. trebuia mai întîi să-şi prezinte demisia din funcţie înainte de a o spune. Să trecem. Dl V.T. merge mai departe pe calea aceasta, bine cunoscută, a muşcării mîinii care te hrăneşte, declarînd că, dacă în regimul trecut, existau propagandă şi minciună, spectacolul de teatru era, cel puţin, unul de calitate, în vreme ce azi ţine de "teatrul prost". De vină este capitalismul pe care-l construiesc în România liderii puterii de acum. Nostalgiile dlui V.T. sînt un drept sacru al dlui V.T., tot aşa cum antiamericanismul dlui Eugen Mihăescu, pe cînd reprezenta la UNESCO o Românie foarte proamericană, era dreptul dlui E.M. Singura observaţie pe care astfel de opinii o îndrituiesc este că nu te obligă nimeni să reprezinţi în lume o cultură pe care nu dai doi bani. Cît despre onoarea care i-ar obliga pe inşi ca V.T. şi E.M. să le comunice direct, nu prin interviuri în ziare, celor care i-au numit în funcţie dispreţul lor desăvîrşit n'en parlons plus.
În august s-au împlinit 40 de ani de la primul număr al Ateneului băcăuan, avîndu-l ca prim conducător pe poetul Radu Cîrneci şi trecut apoi prin mîinile pricepute ale unor redactori şi redactori-şefi ca George Genoiu, Const. Călin, G. Bălăiţă, Ovidiu Genaru, V. Sabin, Ioan Adam sau Carmen Mihalache. Numărul 8 al publicaţiei este, anul acesta, consacrat bilanţului celor patru decenii de existenţă. Mărturisirilor emoţionante, le-am fi adăugat un istoric al revistei. Acela din Dicţionarul Hanganu e plin de omisiuni şi de erori. Imaginea primei pagini din numărul 8 pe care o puteţi vedea în chenarul nostru e o fototecă tulburătoare. Uitaţi-vă bine la figurile celor trecuţi pe la Ateneu, dintre care mulţi nu mai sînt.
Tineri critici despre tineri prozatori
În Vancouver, Canada, ne soseşte numărul 8 din august 2004 al revistei Atheneum, o publicaţie a românilor din British Columbia, condusă de dl Gheorghe Bogdan. Mulţumim pentru expediere şi promitem să citim numărul cu pricina, ca şi pe cele pe care le vom mai primi. l în Timpul de la Iaşi (nr. 7-8), o temă recurentă pare să fie disputa elitişti-antielitişti, declanşată de cartea lui Sorin Adam Matei, continuată în diverse locuri de înşişi protagoniştii satirei lipsite de idei şi de haz a lui Matei şi trasă pe margini de unii şi alţii mai mult sau mai puţin neimplicaţi în toată povestea. Recenzia dnei Gabriela Gavril la Boierii minţii este interesantă. Deşi cartea nu merita nici atîta exces de stimă, nici atîta dispreţ cît i s-a arătat: e o bîlbîială intelectuală de toată frumuseţea. Marginalii de care vorbeam sînt, în numărul cu pricina din Timpul, eternul şi fascinantul domn Gabriel Andreescu şi dl Valentin Protopopescu. Luînd-o în ordinea inversă menţionării, dl V. P., care a fost pomenit de un comentator în contextul polemicii, se simte obligat la o replică întinsă pe două pagini de revistă, valorînd adică vreo 25.000 de semne. Ideea ar fi că de ce i-a zis dl Dan C. Mihăilescu arendaş al minţii. Boier, treacă-meargă, dar arendaş? Şi, uite aşa, dl V.P. se chinuieşte, luînd ad litteram expresia, să ne convingă că n-a fost niciodată arendaşul nimănui. Mai trist e cazul dlui Gabriel Andreescu. După ce pune laolaltă două încălcări ale unor reguli foarte diferite între ele (una, faptul că dl Liiceanu fuma în sala de la G.D.S., deşi tocmai se votase interzicerea fumatului, şi a doua, decizia dlui Pleşu şi Dinescu de a candida la CNSAS deşi fuseseră membri PCR), dl G.A. ne informează ritos că dl Liiceanu n-a avut nici un drept să conteste decizia celor doi şi, mai ales, felul dur în care a făcut-o, de vreme ce a continuat să fumeze la GDS. Amestecînd derizoriul cu seriosul, fără însă a simţi deosebirea de nivel, ca mai în toate textele, dl G. A. reuşeşte performanţa de a transforma o problemă reală într-un fel de denunţ public al incalificabililor săi colegi de grup pentru dialog social, numiţii Liiceanu şi Pleşu. l Numărul din 20 august al revistei Orizont conţine, pe lîngă o foarte frumoasă conferinţă despre lumea lui Dante datorată dlui H. R.-Patapievici şi, tot aşa, pe lîngă un amplu studiu semnat de Gabriel H. Decuble şi consacrat dlui Paul Miron, o anchetă printre criticii tineri despre tinerii prozatori debutaţi sau publicaţi cu o a doua carte, dar oarecum grupat, de Editura Polirom. Ce e remarcabil în mai toate răspunsurile este felul nuanţat în care tinerii critici îşi apreciază tinerii colegi. Aproape nu este răspuns în care să nu se facă invitaţia la nuanţă. l Din editorialul dlui Tudor Cristea, Litere, nr. 7, despre comemorarea lui Ştefan cel Mare: "...Festivismul exagerat, al cărui gust ne-a intrat în suflet ca un tatuaj îndelung bătut pe o piele tăbăcită, a fost la el acasă... Mai mult decît atît, inflexiunile vechilor spectacole integrate festivalului "Cîntarea României" s-au făcut auzite destul de clar, stîrnindu-le, probabil, dulci nostalgii unora, reactivîndu-le vechi coşmaruri altora. Ritmuri şi voci exersate în encomiastica bine dirijată în anii comunismului au fost puse la lucru, fără a fi măcar reciclate. S-a apelat, desigur, la vechii maeştri de ceremonii, căliţi în focul organizării spectacolelor omagiale..."
