Redresarea prin lichidare

Observăm că unele publicaţii, şi mai mult decât toate ADEVĂRUL LITERAR ŞI ARTISTIC, sunt preocupate intens, de la o vreme, de existenţa Uniunii Scriitorilor. îi examinează trecutul şi prezentul, obiectivele, activităţile curente, felul cum este organizată şi condusă. îi fac şi reproşuri cu nemiluita, dintre care unele se bat cap în cap: ba că este un turn de fildeş, ba că şi-a deschis porţile prea larg, lăsându-se invadată de cohorte de veleitari.

Cronicarul n-a intervenit în aceste discuţii, socotindu-se oarecum parte, în cauză fiind instituţia sub a cărei egidă revista noastră apare (v. şi în pag. 1, sus). Sunt păreri şi păreri, ne-am spus, toate trebuie înregistrate şi cântărite în linişte.

Un nou articol din Adevărul literar şi artistic, având aceeaşi temă-obsesie, Uniunea Scriitorilor, semnat de această dată de dl Ciprian Şiulea, îl obligă totuşi pe Cronicar să reacţioneze. De ce? Pentru că, spre deosebire de altele, acest articol lansează şi o "propunere", una practică, nu alta decât aceea de a se desfiinţa, de a se lichida U.S., ca măsură, cea mai bună, de redresare: "....unele instituţii sau situaţii nu pot fi redresate decât prin lichidare". Ar fi un fel de soluţie finală ce ne propune dl Şiulea. Nu se putea să nu reacţionăm.

La drept vorbind, articolul d-lui Şiulea nu atât prin teza sa radicală (lichidatoristă) ne-a surprins, cât prin faptul că este lipsit de rigoare. Or tocmai rigoarea era, printre altele, însuşirea pentru care revista noastră i-a premiat, dacă dl Şiulea îşi mai aminteşte, volumul de debut Retori, simulacre, imposturi. Iar acum ni se înfăţişază cu acest text lipsit de rigoare, împiedicat la tot pasul în contraziceri şi pe alocuri, încă mai rău, lipsit de bună credinţă.

Recurge, de pildă, la clişeul populist cu cheltuirea "banilor publici", când se ştie prea bine, şi oricând se poate proba, că U.S. nu din bani publici se susţine ci din veniturile proprii. Sunt unele proiecte de amploare (d. ex. festivalul "Zile şi nopţi de literatură") pentru care solicită şi sprijinul statului, obţinându-l sau nu, de la caz la caz. Atât şi nimic mai mult. Dar dl Şiulea ricanează: "Argumentul pe care-l folosesc uneori conducătorii Uniunii, că aceasta se finanţează din veniturile aduse de propriul patrimoniu este nul: acel patrimoniu este tot bun public". Ce să spunem? Ori dl Şiulea nu ştie ce este acela bun public ori, la fel de grav, dacă nu şi mai grav, se preface că nu ştie.

D-lui Ciprian Şiulea i se par neclare principiile după care funcţionează Uniunea Scriitorilor ("USR nu are coerenţa pe care o dau respectarea unor principii clare"), dar i se par astfel pentru că nu corespund concepţiei sale (aceasta cu adevărat nebuloasă!) despre cum ar trebui să fie Uniunea: "Realitatea de acum a USR e, ca să rămânem la eufemisme, haotică. Organizaţia are şi o natură sindicală, şi una profesională, dar şi o funcţie de recunoaştere".

Într-adevăr, are aceste trei funcţiuni, şi mai are şi altele, dar nu ca efect al vreunei stări de haos ci potrivit stipulaţiilor din Statutul Uniunii, adoptat în Adunarea Generală. Le avea de altfel şi vechea Societate a Scriitorilor Români, a cărei succesoare morală şi patrimonială este Uniunea Scriitorilor (v. în Statut cap. 1, ar. 2).

Dl Şiulea se contrazice în articolul său de la un paragraf la altul. Consideră mai întâi că elementele de protecţie socială sunt "arbitrare şi insuficiente", glumind totodată macabru pe seama faptului că "avantajul principal de a fi membru e că Uniunea te îngroapă pe cheltuiala ei". Că ar fi arbitrare elementele de protecţie socială de unde ştie dl Şiulea? Se ia după zvonistică, după inerentele nemulţumiri personale ale unuia sau ale altuia, ţipate pe la colţuri? Sau a fost cumva de faţă la vreo reuniune a comisiei care decide asupra ajutoarelor sociale? Nu avea cum. Că sunt insuficiente ajutoarele desigur că aşa este, dar de unde mai mult?, cel puţin deocamdată. Dar tot dl Şiulea, care îi plângea pe scriitori pentru insuficienta protecţie etc. scrie ceva mai încolo: "Această funcţie a protecţiei sociale nu are ce căuta, din principiu, în curtea USR". Şi încă: "orice funcţie de protecţie socială, mai mult sau mai puţin explicită, trebuie să fie retrasă". Cu alte cuvinte, dacă tot e rău când e prea puţină protecţie, poate va fi mai bine când nu va fi deloc. O propunere a d-lui Şiulea.

Dar ce mai propune d-sa? Iată ce mai propune: "Banii de la buget, drepturile de autor moştenite de la vechiul Fond Literar, patrimoniul actual al USR şi beneficiile produse de acestea trebuie alocate de către Ministerul Culturii". Asta cam sună a etatizare, a tutelare de felul aceleia pe care o exercitase cândva răposatul Consiliu al Culturii şi Educaţiei Socialiste. Dar să nu ne speriem, căci tot dl Şiulea scrie ceva mai jos (în succesiune logică): "De altfel, finanţarea culturii ar trebui oricum scoasă din competenţa ministerului". Mai înţelegi ceva, iubite cititor!

Să nu ne ambalăm, totuşi. Dl. Ciprian Şiulea a venit doar cu o propunere, aceea de a se desfiinţa Uniunea Scriitorilor spre binele ei. Teoria redresării prin lichidare e un patent care-i aparţine. Lucrurile oarecum se complică dacă e să se ţină seama de Statutul U.S. unde, la art. 59, scrie: "Desfiinţarea Uniunii poate fi hotărâtă numai de Adunarea Generală prin votul a două treimi din numărul membrilor acesteia, iar lichidarea patrimoniului se face potrivit legii".

Dar, la urma urmei, de ce-l tot batem la cap pe dl Şiulea cu Statutul? în fond, ca exerciţiu intelectual pur, d-sa este liber să facă orice propunere, să se desfiinţeze ONU, să se desfiinţeze Asociaţia crescătorilor de albine, orice.



Supărarea d-lui Andreescu

Să recapitulăm. Dl Gabriel Andreescu ne-a trimis în vară un articol iar noi am trimis articolul imediat la tipar. Nu i-am confirmat primirea pentru că nu avem vreme să corespondăm sau să vorbim la telefon cu toate persoanele care ne trimit ceva spre publicare. Textul urma să apară în numărul proxim şi aceasta era confirmarea. Atât că, în preziua apariţiei, am constatat că articolul d-lui Andreescu apăruse deja în Observatorul cultural. L-am scos din pagină, ce era să facem?, înlocuindu-l cu altceva, operaţie care ne-a creat destule dificultăţi. în numărul următor, Cronicarul a relatat păţania la "Ochiul magic", considerând că procedeul trimiterii unui text simultan la două reviste este deontologic incorect. Cu aceasta socotisem micul incident închis. Dar nu a fost aşa. Dl Gabriel Andreescu revine în TIMPUL(nr. 10/2004) trimiţându-le d-lor N. Manolescu şi Alex. Ştefănescu o scrisoare nu doar deschisă ci şi foarte inflamată. Acuzele aduse acestora merg foarte departe şi nu mai au legătură cu amintitul casus belli: "...superficialitatea experienţei dumneavoastră culturale a transformat România literară într-un adăpost al lăutărismului paseist, al refulărilor retrograde (...) perpetuaţi, conştient sau nu, tarele lumii pe care, în principiu, o repudiaţi: luaţi în deriziune regulile, sunteţi ineleganţi în felul în care trataţi adversarii de idei (astfel consideraţi de dumneavoastră), afişaţi superioritate faţă de semeni".

Faptul e totuşi fapt: dl Andreescu ne-a încurcat pe noi, şi nu noi pe domnia sa, cu articolul trimis în acelaşi timp la două publicaţii. Şi după ce ne-a încurcat, la fel ca un cunoscut personaj al lui Marin Preda, tot d-sa se supără că ne-a încurcat. Şi ne mai pretinde şi scuze!



Dosar Blaga-Cioran

Totdeauna "dosarele" revistei APOSTROF sunt interesante. Cel mai recent, publicat în nr. 9/2004 al revistei, este alcătuit de Marta Petreu şi aduce noi clarificări în "cazul Blaga", scriitorul supus persecuţiilor şi ostracizării încă din 1945, când Lucreţiu Pătrăşcanu avea să-i atace primul filozofia, acuzând-o de "antiraţionalism" şi de "misticism", de faptul că ar fi fost însuşită de legionari. Interzis sau semi-interzis, Blaga s-a văzut confruntat nu doar cu ostilitatea autorităţilor comuniste dar şi cu duşmănia unor confraţi şi în primul rând a lui Mihai Beniuc, persecutorul cel mai tenace al lui Blaga. Acesta mereu se opunea tentativelor unor factori politici de a-l reintroduce, totuşi, pe Blaga în circuitul cultural, în schimbul unor concesii făcute de poet regimului. Una dintre acestea a fost angajarea lui în campania anti-Cioran, pornită de la eseul "Mică teorie a destinului" din La Tentation d'exister, în care "Cioran îşi împroşca ţara de baştină cu insulte". Au reacţionat la pamfletul cioranian şi alţi intelectuali din ţară (G. Călinescu, D. D. Roşca, V. Lipatti, Ş. Cioculescu ş.a.), scriind la cerere, într-adevăr, dar nu şi fără impulsul unei lezări lăuntrice. Pamfletul antiromânesc al lui Cioran, filozoful aflându-se la adăpost în lumea liberă, venea într-unul din cele mai tragice momente pentru români, captivi, cum arată Marta Petreu, "în poligonul de experimentare al totalitarismului de extremă stângă". Cioran a fost afectat de intervenţia lui Blaga, fără a fi fost însă atent la circumstanţele în care fusese scrisă şi în general la circumstanţe. "Nici chiar dacă cineva i-ar fi explicat, notează Marta Petreu, circumstanţele nefericite în care şi-a scris Blaga textul polemic, nu este sigur că Cioran - care n-a înţeles, de exemplu, nimic din destinul lui Noica după ieşirea acestuia din închisoare - ar fi înţeles ce s-a întâmplat cu Blaga. între lumea liberă şi lagărul socialist, incompatibilitatea istorică a fost atât de mare, încât, după părerea mea, n-a mai existat nici o posibilitate de a comunica, dinspre Est spre Vest, experienţa absolută a terorii totale".



"Poetul-vieţii-mele"

Extremistul de centru Radu Cosaşu îi consacră lui Geo Dumitrescu rubrica din Dilema veche (nr. 43/2004), înlocuind necrologul în a cărui "urgenţă" nu s-a putut înscrie cu un inspirat portret literar. Liniile portretului se adună în jurul unei "faculté maîtresse", cheia originalităţii lui Geo Dumitrescu, aceasta fiind, după Radu Cosaşu, "potenţa whitmaniană" unită cu bucureştenismul: "Geo Dumitrescu porneşte ca un flăcău whitmanian, aselenizează pe Dâmboviţa şi absoarbe tot ce fertilizează apele ei în adâncul mâlului şi pe maluri: ironie cruntă, autoironie până la autobagatelizare, vigoare a derizoriului, neseriozitate, dezabuzare, bosumflare şi iar patetism, iar generozitate, iar romanţă, iar revoltă şi iar fleoşc în deziluzie. De la oda adusă jocului de biliard ("sub al păcii stindard!") până la blestemul proferat către cartoful putred, de la cântarea câinelui de sub pod până la contemplarea iubitei din starea ei de minune a lumii şi până la stârv - el este pendulul nostru bucureştean de după al doilea război mondial." Cronicarului îi pare rău că, din raţiuni meschine de spaţiu, nu poate continua să citeze din articolul admirabil al lui Radu Cosaşu.