Puţin şi bun

Recitirea pe îndelete a lucrurilor ce apar într-un armonios şi fericit împreună într-o revistă solidă şi mereu frumoasă precum se dovedeşte a fi Lettre international, după o citire cu sufletul la gură, se impune ca o retraversare subiectivă a textelor, dar într-o ordine alta decât aceea din sumar, în cunoştinţă de cauză acum, pe autori preferaţi şi genuri, în funcţie de interesele cu accent estetic sau de informare pe care le ai în singurătate, conştiincios cu gusturile tale, dar şi cu lacunele.

Că nu prea mai ai timp, şi asta te doare, preferi să citeşti puţin şi bun, condiţie temeinică de supravieţuire în vremurile de restrişte cronofage, ce nu se mai termină nici pentru tine, nici pentru lume şi nici, mai ales, pentur cei pe care îi iubeşti pentru valoarea lor, îi respecţi pentru frumuseţea lor morală, şi pe care, de dragul lumii şi în pofida frustrărilor ei, i-ai dori, cu voia lor, fireşte, nemuritori.

În marea trăncăneală


Cu ce începi. De ce nu întâi, pentru continuitate, cu interviurile luate de Mircea Iorgulescu şi publicate în Lettre... în două ediţii la rând, primăvara 2005 şi vara 2005, respectiv numerele 53 şi 54, "cele de acum - citez din şapoul lui M. I. intitulat Alte patru convorbiri de la sfârşit de veac - fac parte tot din seria realizată între februarie 1997 şi august 1999 pentru Radio ŤEuropa Liberăť unde au fost difuzate în emisiunea de autor ŤOameni, destine, istorieť. Importante, cum se va vedea, datele pe care acesta le ataşează aici, pentru o fixare precisă, încă de la început, în timp şi la locul lor, ordonându-le în memoria cititorului exigent, cu cadrul şi împrejurările cuvenite, pentru o istorie literară fără confuzii şi lacune. Scăpări regretabile din vedere se întâmplă frecvent, din păcate, în marea trăncăneală generalizată din presa noastră, şi care trăncăneală nu se mai termină nici ea, ci se înteţeşte, cum ştim.


Precizările

Iată precizările care îţi sporesc sentimentul de seriozitate şi încredere, cum de altfel şi numele mari ale intervievaţilor, (de data aceasta Nicolae Manolescu, Oana Orlea, Octavian Paler şi Gerhard Csejka): "Transcrierea înregistrărilor sonore a fost făcută de redacţie şi verificată de mine, iar toţi intervievaţii şi-au revizuit stilistic intervenţiile. Oana Orlea a adăugat la sfârşitul convorbirii o notă referitoare la statutul actual al osemintelor lui George Enescu. Şi iară cum, ca de la sine şi la momentul potrivit, se limpezeşte o situaţie care a trenat atâta amar de vreme. Acum, când Marele Festival s-a încheiat şi pe piaţă tocmai a apărut trimestrialul Lettre..., unde nepoata muzicianului făcea recent, în mai 2005, nişte precizări importante, pe care le voi transcrie întocmai ceva mai la vale. Acum, să nu ocolesc informaţia, pe scurt, din şapou, în legătură cu înregistrarea, la Bucureşti, a convorbirilor cu Manolescu şi Paler, date pe post la 22 febr. 1997 şi, respectiv, la 24 oct. 1998. Aceea cu Csejka a fost făcută prin telefon, de la Praga, şi a fost difuzată la 24 apr. 1999. Citez, mai departe: "Convorbirea cu Oana Orlea a fost înregistrată în Franţa, la Sains Moranvillers (Picardia) şi a fost difuzată la 22 august 1998. Important de ştiut, cu siguranţă, această adresă. Aici locuieşte scriitoarea, la vreo 120 km. nord de Paris, şi nu la Paris, cum eronat apare în Lettre..., pe coperta a treia, la rubrica Autori.


Întrebări şi răspunsuri

Las cititorilor plăcerea întreagă, de a parcurge şi a afla în Lettre..., în textul convorbirii lui Mircea Iorgulescu cu Oana Orlea. Despre plecarea ei din România, în urmă cu două decenii, în Franţa, unde a redebutat scriind direct în franceză şi publicând cărţi de succes. Despre pseudonimul şi numele real, povestea celei mai tinere deţinute politic din România comunistă, pentru ce a făcut puşcărie, cum s-a apucat de scris, cât de greu s-a decis să se exileze, amintirile din copilărie, stilul luminos de a povesti totul cu o naturaleţe incredibilă, de a respinge suferinţa, de a nu ceda, tăria ei de caracter şi pasiunea infinită pentru creşterea florilor, şi despre multe, multe alte lucruri, pe care nu le-ai fi bănuit, dacă, întrebată fiind, nu le-ar fi povestit... în 1998, una din întrebările lui M.I., dinspre final, rămâne aceasta: "Oana Orlea, în cursul acestei convorbiri a apărut, a dispărut, a reapărut numele bunicilor dumneavoastră, Maruca Cantacuzino şi George Enescu. Sunteţi moştenitorul legal, oficial al lui George Enescu. Rămăşiţele pământeşti ale lui George Enescu nu se află încă în România. Cum a fost lunga bătălie pentru apărarea acestor rămăşiţe, pentru rămânerea lor în Franţa?" întrebare la care scriitoarea a răspuns: "Putem situa începutul acestei poveşti prin '51, când s-a făcut prima încercare, aş spune de recuperare încă din viaţă a lui George Enescu, şi când el a refuzat să se întoarcă în ţară. După moartea lui povestea a continuat, nu a fost, practic, guvern care să nu dorească să-i recupereze osemintele. N-am înţeles niciodată foarte bine pentru ce, mi se pare deosebit de ciudată ideea că, adunând toate osemintele românilor exilaţi, lucrul s-a mai făcut şi cu alte personalităţi care au avut în timpul vieţii lor o valoare universală, s-ar da ţării un motiv de a se grozăvi faţă de alte ţări, presupuse, ele, a nu avea asemenea oseminte magice. E ceva care îmi scapă aici, fapt este că s-au făcut permanent presiuni asupra familiei încă de pe vremea lui Dej, când nu eram eu singura moştenitoare. Mai târziu presiunile s-au făcut asupra mea şi a fost o perioadă în care mi se părea normal să se întoarcă în România. Citisem ca mai toată lumea ŤUltima dorinţăť, în care Enescu spune că ar vrea să fie îngropat la Tescani, totuşi am refuzat să-mi dau acordul, considerând că, dacă ar fi trăit, n-ar fi acceptat dictatura ceauşistă. Acum se fac demersuri, nu vreau să anticipez, dar s-ar putea să ajungem la un acord, pentru că la urma urmei totuşi Prinx dorea să fie îngropat într-o Românie democratică. Sperând că se merge, cât de cât, spre democraţie, nu văd de ce m-aş opune dorinţei lui". Mircea Iorgulescu adaugă: "însă aceste încercări au înregistrat câteva momente extrem de acute încă pe vremea lui Ceauşescu, se ajunsese aproape la un fel de punere la cale a unei răpiri a osemintelor lui Enescu". Oana Orlea: "Cei în drept erau gata să-şi dea acordul, numai că a avut loc tentativa de furt a osemintelor, iar sora tatei, care trăia pe atunci, a întrerupt tratativele, spunând pe bună dreptate că nu poate trata cu hoţii. Am avut şi eu parte de câteva momente culminante. Cum ar fi sosirea unui emisar neaşteptat al Ministerului Culturii din perioada ceauşistă, dealtfel prieten vechi, cred că nici nu şi-a dat seama exact ce face, care a venit să-mi propună aducerea, pe spezele Statului Român, a celor câteva mobile vechi din familie pe care le lăsasem în ţară, de o oarecare valoare, până în gara cea mai apropiată de satul în care locuiesc. Casa mea din câmpia picardă este mică şi foarte rustică, o iubesc mult aşa cum este, mi-a fost uşor să refuz. Atunci mi s-au propus bani, aş fi devenit deci o vânzătoare de oseminte! în ciuda diversităţii mijloacelor prin care mi-am câştigat existenţa în viaţă, aceasta nu intra în vederile mele. Mai recent a fost o propunere, să mi se dea înapoi apartamentul meu din Barbu Văcărescu şi cel al mamei din Drumul Taberei şi aşa mai departe. Un moment culminant a fost şi pe vremea lui Mitterrand, când cu vizita în România, care pentru a satisface cererea autorităţilor era să plece cu urna sub braţ. Consilierii lui omiseseră să se informeze dacă există sau nu moştenitori, dacă există sau nu un testament prin care moştenitorii să fi cerut ca osemintele lui Enescu să rămână în Franţa. O afacere rocambolescă pe care am împiedicat-o în ultimul moment, dar, în sfârşit, acum cred că mergem spre bine". M.I.: "Şi unde ar urma să ajungă rămăşiţele pământeşti ale lui George Enescu?" O.O.: "}in să subliniez, Mircea Iorgulerscu, de vreme ce am pus pe tapet această chestiune...". M.I.:"Am pus-o puţin, într-o margine, nu chiar pe tapet". O.O.: "Da, în marginea tapetului, de altfel e şi un cuvânt foarte urât Ťtapetť, l-am folosit, mi-l asum. S-a ajuns la un protocol de acord în care nu există, asta ţin să subliniez, absolut nici o condiţie materială. Condiţiile pe care le-am pus sunt următoarele: am cerut repatrierea osemintelor tatălui meu, Bâzu Cantacuzino, nu că pe mine m-ar interesa în mod special, nici nu ştiu dacă ar fi dorit-o, dar sora lui, Alice, dorea foarte mult să-l ştie îngropat în cavoul familiei, tatăl meu fiind îngropat la Madrid. Şi dacă e repatriat tata, de ce să nu fie repatriată şi Alice, să-i reunească pe toţi. De asemenea, e de la sine înţeles, că o dată cu Enescu se întoarce şi Maruca. Trebuie ştiut că (în primele versiuni a încercărilor de recuperare a osemintelor) Maruca urma să fie despărţită de Enescu, rămânând singură la Pčre Lachaise. Era într-un fel persoană non-grata, de eliminat din biografia lui George Enescu, care, căsătorindu-se cu o prinţesă, făcuse o mezalianţă, o mezalianţă inversă. Dacă e vorba aşa, să se întoarcă toată lumea, să se odihnească în pace, pentru că toată tevatura asta şi tot acest du-te-vino de morţi, eu nu le-aş fi făcut, pentru nimic în lume, cred că trebuiau lăsaţi acolo unde li s-au oprit drumurile. în fine, există testamentul lui George Enescu, vechea dorinţă a lui Alice, m-a înclinat şi vom încerca să facem lucrurile cât mai cuviincios cu putinţă şi cu cât mai puţin circ. Cel puţin aşa sper, nu ştiu cum va ieşi..." (22 august 1998).


Notă

"La corectarea, după ani, a transcrierii acestui interviu, mă opresc asupra cuvintelor Ťcel puţin aşa sper, nu ştiu cum va ieşi...ť Cum a ieşit? Ar putea să mă întrebe cineva pe care l-ar roade curiozitatea. Răspunsul meu ar fi... mai bine spus, este: S-a făcut un protocol de acord între mine şi oficialităţi de la Bucureşti, în perioada legislaturii 1996-2000, pe care l-am semnat şi care urma să fie semnat şi de reprezentanţii guvernului. Aceştia, din motive necunoscute mie, au întârziat, tărăgănând până când s-au depăşit datele fixate în protocol. Care în consecinţă, a devenit caduc. Punct, un mare punct! Şi o uşurare pentru mine, fiindcă, între timp, pe neaşteptate am intrat în posesia ultimului testament al lui George Enescu, din 1957, care le anulează pe toate cele anterioare acestei date. Am fost astfel scutită de părerile de rău care m-ar fi chinuit toată viaţa dacă lucrurile s-ar fi făcut aşa cum se hotărâse în protocolul de acord". Oana Orlea, mai 2005.


Din lipsă de spaţiu

Trebuie să pun punct aici, sau să promit printr-un Va urma, cine ştie când, o continuare, mai mult poate pentru a-mi dovedi mie, orgoliului meu, o putere de concentrare, de sinteză, pe care n-o am, pentru a mă ţine de cuvânt şi a-mi onora enunţată destul de vag, de altfel, pe la începutul paginii, intenţia de a comenta în cheie subiectivă mai multe puncte fierbinţi din sumarul numărului 54, Lettre Internationale, ediţia română/ vara 2005, cu teme şi sugestii tulburătoare... Am rezistat tentaţiei de a începe lectura cu Nabokov, demarând în schimb cu interviurile lui Iorgulescu. Dintre zecile de fire sugestive, extraordinare de-a dreptul, de care aş fi putut apuca şi trage cu folos materie pentru Ochiul magic, cazul Oanei Orlea m-a fascinat constant şi m-a urmărit până la capăt, prin robusteţea exemplară a caracterului ei, povestea, mai bine zis talentul ei de a-şi trăi cu sinceritate, intens şi curat fiecare silabă a existenţei de învingătoare. Am ales-o, şi am rămas la ea, pe Oana Orlea, în beneficiul cititorului României literare, interesat ca şi mine să afle de la sursă un lucru până acum neclarificat îndeajuns şi atâta amar de vreme controversat.