Departe, pe jos
Curiozitatea ne-a făcut să cumpărăm o publicaţie pe care nu o mai văzusem pînă acum: "Republica if " [?] - săptămînal de analiză şi atitudine, apărut probabil în campanie electorală, de vreme ce a ajuns acum la nr. 16. în caseta redacţională scrie că e editat de BluFrog Media SRL, cu sediul în comuna Voluntari, director - Anca Oegar, redactor şef - Corneliu Vlad, redactori şefi adjuncţi - Horia Merca şi Victor Niţă, senior editor - Ileana Vulpescu. între şefii de departamente am mai găsit numele lui Mihai Pelin, iar între corespondenţii din străinătate pe acela al lui Grigore Arbore. Ileana Vulpescu are o rubrică, Gemuleţul cu imagini, în care se ocupă de folosirea improprie a unor cuvinte. în nr. 16, cuvîntul e substantivul (şi adjectivul) securist - "derivat al substantivului securitate, desemnînd instituţia care s-a ocupat, cu păcatele şi cu însuşirile ei, de Siguranţa naţională". Derivarea corectă, ne învaţă d-na Vulpescu, ar fi fost în româneşte securitist "Termenul securist este impropriu în acest caz, derivat fiind de la un cuvînt inexistent în limba română: securate. Confuzia s-a făcut cu un cuvînt ceva mai rar, un neologism provenind din limba franceză, securist (de la fr. secouriste, salvator, derivat de la secours-ajutor), desemnînd un salvamarist sau un salvamontist. Noutăţi vechi şi uitări cu schepsis". Nu ştim cine, în afara doamnei Vulpescu, mai poate asocia cu schepsis un securist cu un salvator. l în general, revista de 24 de pagini e scrisă prost, mizînd pe expresivitatea vulgară de model Vadim Tudor. între colaboratori l-am întîlnit şi pe fostul prozator optzecist Nicolae Iliescu ale cărui contribuţii publicistice se situează între stîngăcie diletantă şi delir furios. Primul articolaş semnalează apariţia a două volume din Dicţionarul General al Literaturii Române coordonat de Eugen Simion, în fraze chinuite care încep majoritatea cu fireşte, desigur şi bineînţeles. Fireşte-desigur-bineînţeles e relevat meritul coordonatorului general, al cărui subaltern este autorul lui Dus-întors. Cîteva pagini mai încolo, sub titlul Motive emotive , din Nic. Iliescu răbufnesc "emoţii" care îi alterează pînă şi uzul limbii materne, ca să nu mai vorbim de raţiune. Pricina furiei sale o constituie moderatorii TV: "tolomacul de Tabără, tăntălăul de C. Ştefănescu, dulgherul M. Dinu, cu faţa aia a lui apoasă şi complet lipsită de vreo expresie, şi acest spanac congelat de Morărel. Fireşte (s.n.), este o vreme neprielnică lecturii şi discuţiilor inteligente şi cu miez". Făcînd dovada lecturilor dar mai ales a inteligenţei sale, N.I. dă drumul necontrolat unui şuvoi din care nu se poate înţelege decît că mult mai trebuie să sufere, săracul: "Astfel lîngă debilul Pîrţachievici stătu în poziţie băiatul lui Paleologu Bătrînul, ce aduce uşurel cu Clavdie zis Claudius, ăl de după Caligule (considerat un imbecil notoriu de către toate istoriile!) s-a remarcat prin nimic precum şi prin stratagema schizofrenică din postura de capuchehaie. Asta ca să-i facă loc lui fiu-său şi nevestei, vînzătoare într-un magazin de cravate, dinspre Pantheon. Băieţanul nostru pare născut a fi prost, dînd din el fiere retroactivă şi inepţie la minut. Nu are nici o idee şi tot trage cu schimbarea. Am mai spus-o, ţară mică, drame mici, dar şi oameni mici şi de nimic." (Vă asigur că am reprodus întocmai). Ajuns la aproape 50 de ani, departe, pe jos, un fel de secretară, prozatorul ratat şi jurnalistul de categorie sub-vadimică, am zice vasilebărană, prin gazete neluate în seamă de nimeni are motivele lui emotive să fie invidios. Mult mai tînărul Toader Paleologu (căruia "Cotidianul" din 15-16 ianuarie îi consacră pagina de Cultură sub titlul Succes pe cont propriu) a absolvit prestigioasa Ecole Normale Supérieure, are un dublu doctorat, la Paris şi München şi s-a lansat într-o carieră academică internaţională, după un stagiu post-doctoral la Harvard.
Vocaţia de editor
Cititorul unei cărţi nu se gîndeşte la munca anonimă a celor care au făcut posibilă apariţia ei. Se gîndeşte, normal, la autor, cu sentimente care merg de la admiraţie la iubirea recunoscătoare (ar merita scris odată despre acest fel special de iubire pentru un scriitor, adesea mort de mult, ca pentru un cunoscut viu), sau de la enervare la plictiseală. La traducător, în cazul unei cărţi scrise iniţial în altă limbă, nu se gîndesc nici recenzenţii, dacă traducerea nu e deranjant de proastă. Iar la editor, nici atîta. în "Le Nouvel Observateur" nr. 2092 am găsit, cu supratitlul Vocaţie şi titlul Să găseşti un job într-o editură, un interesant articol semnat de Anne Crignon. Jurnalista pleacă de la ideea că există o fascinaţie pentru mediul elitist editorial, tinerii închipuindu-şi că vor avea de a face cu scriitori străluciţi şi vor purta febrile discuţii intelectuale. Lecţia nr. 1 - spune ea - e să te debarasezi de fantasme. Munca de editare nu se reduce la literatură, care reprezintă doar 20% din producţie. E mai uşor să pătrunzi la "Hachette scolaire" decît la "Gallimard" sau "Grasset". Nu ajunge să fii cultivat şi să iubeşti cărţile şi nici nu e nevoie neapărat să fii absolvent de litere pentru a lucra într-o editură. Trebuie să ai vocaţie de editor şi să înveţi meseria pornind de jos şi parcurgînd toate stadiile prin care un manuscris devine carte. Apoi nu trebuie uitat că există un criteriu ireductibil: banii. De aceea o persoană care are intuiţia meseriei trebuie să lucreze în tandem cu una pricepută în finanţe - explică şeful Sindicatului Naţional al Editurilor. Editarea e o muncă de echipă, iar pentru recrutarea de personal calificat se apelează de obicei, în Franţa, la Asociaţia naţională pentru formarea şi perfecţionarea profesională în meseriile editării. Există masterate unde se învaţă aceste "meserii", inclusiv cea de manager editorial, şi ele sînt solicitate şi de tineri cu altă formaţie decît cea "umanistică" - ştiinţifică, economică, juridică etc., ba chiar aceştia au şanse mai mari să-şi găsească de lucru în edituri. După specializare, tinerii trebuie să îndeplinească stagii modest remunerate şi doar dacă dovedesc aptitudini şi zel ajung să fie angajaţi, cînd se eliberează un post. Editurile franceze lucrează mult cu colaboratori externi, aşa-numiţii TAD, oameni "cu munca la domiciliu", pe care autoarea articolului îi numeşte "proletariat al materiei cenuşii", exploatat nemilos. Un traducător primeşte 15 euro pe pagină, un "negru" al traducătorului, care adesea îi rescrie textul, primeşte 10, sînt documentarişti care sînt plătiţi cu cîteva mii de euro pentru luni de cercetări în arhive... Un avocat specializat în probleme literare declară în articol că aceşti intelectuali primesc pe ora de muncă mai puţin decît o menajeră şi e revoltat. Cronicarul ţine să amintească faptul că la noi un traducător e plătit oficial cu maximum 2 euro/pagină iar redactarea unui volum de 300 de pagini, uneori infernală cînd cartea e prost scrisă sau tradusă, dacă ajunge la 100 de euro. în plus, cei mai mulţi patroni au personal insuficient, un volum mare de muncă şi editorul e obligat să facă singur munca unei întregi echipe: triază manuscrise, redactează, discută cu autorii, face rost de subvenţii, se ocupă de publicitate, urmăreşte difuzarea, tratează cu tipografia şi cîte şi mai cîte. Ca să faci toate astea şi încă bine, trebuie să fii un mare pasionat. Din fericire, nu ducem lipsă de astfel de editori de vocaţie. încă. Fiindcă tinerii, mai pragmatici, nu se mai simt atraşi de o muncă atît de solicitantă, anonimă şi prost plătită.
