Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea

"Din borangic marama / cusută de o mână/ Sfinţită-n har divin/ se-alintă ca o umbră/ şi flutură-n senin.// Aceeaşi mână-ntinsă/ spre haosul din stele/ mărunte perle-adună,/ le-aruncă spre ţărână...// O inimă de soare/ aceeaşi mână-nalţă/ prin vifor de cerneală/ scriind adâncu-naltul...// Ştiu, mâna e aceeaşi,/ dar sufletul e altul!" Am transcris, bună doamnă Maria Toma (Avram), unul din poemele lăsate mie, spre publicare în revistă, deunăzi, când v-am cunoscut şi m-am temut de intensitatea emoţiei care vă periclita gestul. V-am întrebat şi mi-aţi răspuns uimitor, nu numai că aţi mai publicat în presă, dar că aveţi deja opt plachete de versuri. M-am simţit ca şi vinovată că nu v-am citit, şi mi s-au sleit pe buze cuvintele, şi ceea ce voisem să vă mai întreb, de momentul debutului, vârstă, cine v-a susţinut la începuturi, prietenii, criticii, eventualele recenzenţii la cele opt apariţii editoriale, ce pregătire aveţi, din ce zonă veniţi ş.a. Ca variantă de lucru v-am propus şi aţi acceptat să-mi lăsaţi versurile, pe care să le citesc în tihnă, şi să le fixez într-o soartă bună, după priceperea mea. Sensibilitatea şi emoţia dvs., dar şi teama mea că aş putea greşi în aprecieri pronunţându-mi pe loc, m-au paralizat. O cuminţenie şi o candoare, la o doamnă care, cu simplitate încredinţându-mi sufletul ei gingaş, circulând ca să ajungă la redacţie, pentru întâiaşi dată, acum, prin pâsla caniculei brutale şi printre trecători de toată mâna, care n-au mai deschis şi nici nu vor deschide niciodată o carte de versuri. Indiferent de valoarea poeziei pe care o scriu, persoanele cu care vă asemănaţi, bună doamnă, mă inhibă realmente, când mă pronunţ, aici, asupra rezonanţei (plăcerii ori dezamăgirii) poeziei lor în sufletul meu. Orice mi-aş închipui că am de făcut cu soarta scrisului cuiva, mă îmgrijorează fie îngăduinţa mea moale, fie brutalitatea răspunsului. Oricâtă pâslă ar fi în aerul pe care-l respirăm, în indiferenţa şi graba cu care citim, nu avem dreptul să cântărim nedrept între insistenţa unora şi cuminţenia altora. Şi-atunci vă mai transcriu un poem suav, şoptit, îngeresc: "Scriu cu cernelurile toamnei,/ mă contemplu,/ mă regăsesc...// Oglinzile oarbe cu brumă/ ascund magii plecaţi/ steaua ce va să vină.// E mult?/ E puţin?/ Nu ştiu.../ Sihaştrii bat la porţile pietrei/ Găsesc floarea de colţ, vorbesc în lunga trecere a nopţii/ cu cerul// în liniştea rece pot spune/ ce vor şi ce sunt,/ pe ce drum/ vor culege norii de fum -/ misterul..." (Fum). Sunt, vă mărturisesc, aproape patru decenii de când îmi notam în jurnal exasperarea de a nu pătrunde cu versurile proprii indiferenţa cititorilor când, tânără fiind, eu îmi închipuiam ca pe un dar sublim poezia, iar ei ca pe o vinovăţie lipsa ei de rezonanţă. "Epuizând din ce în ce mai fragila bunăvoinţă a publicului, trăim uşor compromişi. Eu nu mai cred în răbdarea celor care citesc". Şi gândeam aceasta în vremuri când se citea infinit mai mult şi mai bine decât acum. Un dar sublim poezia dintotdeauna, împotriva evidenţei că în afara celor care o trăiesc şi o aşează în pagină, prea puţini sunt aceia care se dezic de harul ei ce nu rezolvă nimic în imediat, fără s-o cunoască în implicaţiile ei tămăduitoare, o neagă cu un dispreţ deşănţat. Dumneavoastră, în A dărui, silabisiţi mai mult decât corect soarta celui care scrie: "Omul acesta stă/ ceasuri întregi la fereastră -/ nu cere nimic,/ nici măcar despărţirea,// Adesea priveşte dintr-un unghi/ spaţiul căruia-i aparţine/ e alb aidoma unui nor de zăpadă/ şi-l strânge...// Lumina lui e prea scumpă/ pentru un orologiu care-i defect;/ degetele lui strâng hârtia dreptunghiulară -/ aşteaptă răspunsul tău,/ leagă tăcerile de speranţe/ apoi se resemnează/ pentru că timpul se comprimă.// Totuşi/ îţi cere o privire blajină,/ dramul de iubire agăţat/ pe surâsul buzelor arse// Şi crede că-i sublim/ să poţi răspunde acelui surâs/ cu un altul". Poate că poezia este cel mai frumos sacrificiu pe care îl face mintea unui laş, aceea de a-i impune trupului să rămână şi să moară eroic. Cât rămâne din trupul muritor, când şi gândurile celui curajos se duc întins către cerul tuturor variantelor de suflet? Se duc întins către un loc în care acestea sunt posibile, şi pe care Dumnezeu ni le-a dat spre alegere liberă, între moarte şi nimb. Aceleaşi variante, ca şi aceleaşi albe oase sub aceiaşi îngeri veghind în numele poeziei de care dispunem şi în care nu încetăm să ne spovedim. Transcriu în fine, şi poemul intitulat Josua, cuminte şi înţelept: "Iluminaţii întinse deşerturi străbat/ şi tot nu sporesc în ştiinţă -/ prezentul e lacom şi drumul criptat,/ nisipul mişcă în dune de-argint,/ cămile-ngenunche a rugă.// Aprinse amurguri pe creste dau foc,/ o umbră e azi măreţia.../ Josua e însuşi o umbră-n cădere,/ neantul sporeşte în lunga tăcere./ Uimiţi iluminaţii rămân...// Năluca se-nalţă aproape, aproape/ pumnalu-i secret în milenii sclipeşte,/ trompeta-i o forţă, cad ziduri,/ arhaica limbă ciudat înspăimântă.../ Câmpii roditoare, cetăţi,/ toate sfârşesc fără veste/ ecoul copilului rege răună:/ - Cumplit au greşit iluminaţii de-atunci.../ O, voi ce-aţi rămas,/ meditaţi, meditaţi!" Aşadar, bună doamnă, să credem intens că poezia este ca o armată care nu-şi sperie aspiranţii şi nu-şi pune soldaţii la acel iniţial şi eliminatoriu examen medical? O face la urmă şi operează printre bătrânii şi credincioşii ei generali? înzestrarea noastră se arată, mereu, mai puternică decât complexul nostru. în faţa tuturor şanselor şi neşanselor de a apărea şi de a spune lucruri de seamă, chiar dacă acestea rămân până la urmă, fie ca nişte concluzii pedestre, fie ca nişte profeţii, înclin să cred, ca întotdeauna, că poezia este visul poeţilor ei. Că retorii vor să se exprime în maxime, ermeticii să explodeze într-un ou din ce în ce mai mare, iar liricii să scape de singurătate, şi să ridice măcar dialogul pe străzile lumii care nu este decât un Babilon generalizat - toate acestea nu cumva nu sunt decât nişte deşertăciuni şi ambiţii de nobleţe? (Maria Toma-Avram) * încă de la finele anului trecut, când v-am dat un prim răspuns, vă păstrăm grupajele de versuri pe care le-aţi selectat din toate cele patru plachete publicate sub pseudonimul Ilinca Natanael. Şi vi le păstrăm încă, fără să putem a le face să apară în revistă, din motive lesne de înţeles. Doar ca un memento, că aţi simţit la un moment dat nevoia să vă semnalaţi prezenţa prodigioasă pe câmpiile noastre literare. Cv-ul dvs. Impresionant ne arată, printre altele, că sunteţi profesoară de mamtematici la un Colegiu tehnic din Bucureşti. Era normal să aşteptăm să ne trimiteţi versuri inedite, nădăjduind din tot sufletul ca acestea să fie mai bune decât cele din selecţie. Nu vă putem însă da uitării, căci pe lângă poezie pictaţi şi aţi ieşit la rampă şi cu acest talent, în două rânduri. O expoziţie personală de pictură, la biserica "Doamna Oltea", în 2004, cu tema "Crucea în viaţa noastră". Şi o Expoziţie de pictură şi poezie "Punctul de la infinit", la Biblioteca Centrală Universitară, la Sala Profesorilor, tot în 2004, cu lansarea volumului Cuvintele, care a avut şi o prezentare televizată, la B1 tv, la emisiunea "Lumea cărţilor. Un poem pe zi". între timp aţi participat la o expoziţie de pictură de grup la Club Caffe Asimo şi aţi publicat versuri, în 2006, în antologia "Spiralele vieţii", la Editura Anamarol, Bucureşti. Cv-ul dvs. încă ar mai avea de arătat din hărnicia norocoasă de care dispuneţi. Aşteptăm, aşadar, versuri inedite care să vă confirme valoarea lirică, şi dacă va fi cazul, să vă avem cu drag în vedere. (Victoria Duţu, Bucureşti)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara