Serie bună
O altă faţă şi un conţinut net superior are noua serie a LUCEAFĂRULUI, care, dacă o ţine tot aşa, va deveni un actor important pe piaţa săptămânalelor de cultură. Ca şi la numerele precedente, la nr. 9 se simte imediat mâna de artist a tânărului Mihai Zgondoiu, art director al publicaţiei, prezent şi pe ultima ei pagină, la secţiunea Arte vizuale. Dincolo însă de macheta aerisită şi funcţională a paginilor, numărul de faţă are câteva puncte tari în sumar, ce merită subliniate. Mai întâi, cronica literară pe care Dan Cristea o dedică unei ample şi teoretizante panorame critice realizate de - se putea altfel? - Marin Mincu. Eleganţa cronicii nu substituie, ci completează percutanţa ei analitică. Dacă "torentul de clasificare şi nomenclatură, alcătuite după un zel a la Linné", nu are cum să fie pe placul unui critic de gust şi expresie ca Dan Cristea, obiecţia lui finală e de ordinul istoriei literare. "Textualistă ea însăşi, adică făcând economie de referent, panorama lui Marin Mincu ignoră complet, din orice posibil decupaj, anul de graţie 1989. Chiar să nu însemne nimic această dată?" Pentru mulţi critici, da; pentru Marin Mincu, ba.
O proză de Ioan Lăcustă (autor pe cât de discret socialmente, pe atât de valoros) şi un interviu pe două pagini realizat de Clara Mărgineanu cu o poetă de calibrul Ilenei Mălăncioiu continuă seria bună a Luceafărului. Din răspunsurile incomodei poete, Cronicarul va alege numai unul, care n-are legătură nici cu situaţia politică actuală, nici cu "frontul comun" anterevoluţionar, ci cu poezia, în care mulţi văd un simplu joc cu vorbele, un demers gratuit, un produs opţional. "Este poezia un act de exorcism?" întreabă Clara Mărgineanu. Iar Ileana Mălăncioiu răspunde, în stilul şi spiritul ei: "Nu ştiu dacă poezia e un act de exorcism, dar e, fără îndoială, un exerciţiu de supravieţuire. Am simţit asta mereu, dar mai ales când am scris Sora mea de dincolo. Atunci când trudeşti asupra unui vers, uiţi de durerile care te apasă, de timpul care trece şi de moartea care te pândeşte de când te-ai născut. Te comporţi ca un ţăran care asimilează grădina lui cu grădina raiului şi face tot ce e de făcut prin ea până la sfârşitul vieţii, convins că lumea nu se termină aici, ci dincolo de hotarul care nu e uşor de trecut, mai există, în mod neîndoielnic, ceva."
Despărţirea de belferi
În GÂNDUL de vineri, 21 martie, Cristian Tudor Popescu scrie despre gestul cîtorva mii de profesoare din Bucureşti de a participa, la Romexpo, la vangheliada de primăvară. Cu toată Parada dascălilor, în ciuda însemnărilor lui Ioachim Botez, ideea de belfer închidea în ea frumoasa nepăsare care se confundă cu mîndria omului conştient de propria-i valoare. Belferul acela, cu toate păcatele lui, nu mai există, şi întru pomenirea lui, cu "o sticlă de vin alb şi un păhăruţ de coniac" scrie CTP această punere la punct, inutilă, din păcate, ca şi belferul, în lumea în care nişte doamne se rînduiesc (de ce-mi vine să spun îngenunchează?) cuminţi dinaintea unei farfurii cu răcituri. Cum eu păstrez, chiar din paginile României literare, imaginea unor profesori de-altădată, şi alte, destule, exemple din viaţa reală, îmi închipui că toţi sperăm că nu ne găsim, la o adică, foştii dascăli în asemenea companii. Dar mai ştii? Rămîne trecutul, în care se retrage, despărţind apele, şi autorul articolului: "N-a fost întotdeauna aşa: profesorii pe care i-am avut eu să fi ştiut bine că ajung să mănînce iarbă şi nu s-ar fi dus la masa vestitorului primăverii, Marian Vanghelie, candidatul social-democraţiei româneşti la Primăria Capitalei, de unde se ajunge prim-ministru sau preşedinte al României. Ceea ce nu înseamnă că vreau să-mi bat joc de cina vanghelică a bieţilor dascăli de azi. Nu pot să le spun decît: Să fie primit! De sufletul cui credeţi dumneavoastră!".
Cu ochii în Convorbiri literare
Numărul din februarie al Convorbiriilor literare ne oferă două interviuri atrăgătoare şi pline de miez. Primul are drept protagonist pe criticul băcăuan Vasile Spiridon, intervievat chiar de redactorul-şef al revistei, Cassian Maria Spiridon: "În general mă acomodez foarte greu cu schimbările existenţiale. }in minte că la începutul verii din 1990 l-am vizitat pe Eugen Simion la sediul Grupului Interdisciplinar de Reflecţie. Era într-o duminică, iar el încă mai citea din Jurnalul de idei al lui Constantin Noica, la care voia să scrie o cronică literară ce trebuia să fie gata pînă a doua zi. Mi s-a părut aiuritor că poţi fi capabil de aşa ceva. Pe vremea aceea mi-ar fi fost necesare vreo zece zile pentru această frumoasă zăbavă. Ulterior, m-am obişnuit cu postura de cronicar şi cred că am reuşit să ajung la performanţe aproape asemănătoare în priviţa (contra)timpului." Al doilea interviu este luat de Ilie Mihalcea scriitorului Radu Negrescu-Suţu. Tema: arborele genealogc al familiei Suţu şi revendicările proprietăţilor confiscate de comunişti. "După părerea mea, presa de scandal a denaturat intenţionat toată povestea, îmi închipui pentru a vinde un tiraj sporit al ziarelor sau pentru a crea şi amplifica un curent defavorabil în opinia publică din ţară. Mătuşa mea din Italia, Alexandra Suţu, nepoata profesorului Suţu, în a cărui clinică din Bucureşti a murit poetul Eminescu, a decis să revendice proprietăţile familiei confiscate de comunişti. Presa a estimat valoarea lor la cam un miliard de euro, şi superficia moşiilor la cam un sfert din Moldova, Oltenia şi Dobrogea! Nu ştiu dacă e revendicarea secolului, dar ar putea fi secolul revendicărilor, deşi eu sper ca rezolvarea acestora să nu dureze chiar atît de mult!" Nu putem încheia fără să pomenim de articolul lui Nicolae Stroescu Stînişoară, "Patimile adevărului" (I), unde distinsul intelectual rememorează agonia lui Vlad Georgescu, directorul postului de radio Europa Liberă în anii '80, a cărui tumoare cerebrală a fost provocată de iradierea cu o armă aflată în dotarea Securităţii române. "Agonia propriu-zisă, care a durat o zi, a fost grea pentru că avea o inimă puternică, în timp ce respiraţia devenea din ce în ce mai grea. L-am adus pe părintele Flecan, pe care l-am ajutat să-l împărtăşească cu două ore înainte de a muri. Nu mai putea vorbi, iar pupilele îi căzuseră aproape complet sub nivelul pleoapelor inferioare. Nu m-ai dădea nici un semn de conştienţă. Cam cu maximum douăzeci de minute înainte de a muri, s-a petrecut ceva care îmi va rămîne întipărit pînă la propriul sfîrşit. Vlad, care gemea şi se agita tot timpul, s-a ridicat în capul oaselor, s-a agăţat cu ultimele puteri de mînerul de sprijin de deasupra patului şi a deschis brusc ochii cu o dilatare neverosimilă şi o expresie nemaiîntîlnită. Eram de faţă numai trei persoane: părintele Flecan, Constantin Xifta şi eu. Ochii lui Vlad ne-au mai privit o dată încărcaţi de o indicibilă, înspăimîntătoare uimire. Un fel de ultim mesaj în care pîlpîia, cu o neagră strălucire, ceva ca un avertisment. Această ultimă semnalizare, enigmatică, dar presantă la limită, s-a topit dintr-o dată şi Vlad a recăzut în incomunicabilitate, la pragul necunoscut."
Îndărăt la Maiorescu!
Este îndemnul de mare oportunitate pe care îl formulează Geo Şerban în titlul articolului său din OBSERVATOR CULTURAL nr. 157/ 2008.
Cui anume se adresează reputatul critic şi istoric literar trimiţând la Maiorescu ? Nu doar confraţilor de breaslă, cum s-ar putea crede, ci societăţii noastre în întregime, aflată în criză de modele morale, civice. Cu chiu cu vai, s-a adoptat legea alegerilor uninominale", constată Geo Şerban, acum problema fiind aceea de a vedea "care să fie profilul optim al viitorilor candidaţi" şi "cum să fie barată calea (...) braconierilor în haită". Un răspuns ar putea fi găsit în istorie, crede G. Ş., reflectând la vremurile "când bărbaţi destoinici impuneau rigorile democraţiei la noi". "Tatonărilor în gol după o tipologie a politicienilor apţi a fi promovaţi, îşi urmează gândul Geo Şerban, le e preferabilă evocarea demnitarului legitim de altădată, surprins în exerciţiul funcţiunii". Unul dintre aceşti "demnitari legitimi" a fost într-adevăr T. Maiorescu, "eminent parlamentar de cursă lungă", ministru în mai multe rânduri la Culte, la Justiţie, prim-ministru. "A demonstrat peste tot eficienţă, energie, onestitate", astfel cum probează numeroase acte din epocă şi mărturii ale contemporanilor. Spiritul junimist al delimitărilor clare între domenii l-a aplicat T. Maiorescu în tot ce a întreprins, fie în sfera artisticului fie atunci când s-a manifestat categoric "împotriva ingerinţelor politicului în desfăşurarea actului de împărţire a dreptăţii". E ilustrată poziţia sa prin respingerea fermă a cererii unui important lider conservator dintr-un judeţ, adresată ministrului justiţiei, de a fi schimbat din funcţie un magistrat onest. Aceasta cu preţul pierderii alegerilor de către conservatori în acel judeţ.
Poate că "legiferările în curs" vor face să rodească din nou, speră Geo Şerban, "sămânţa verticalităţii maioresciene". Să sperăm şi noi, împreună cu confratele nostru. Rămâne totuşi întrebarea : câţi politicieni români de azi ştiu cine a fost şi ce a făcut în vremea lui T. Maiorescu, pentru a-i urma exemplul?
