De la Laszlo Alexandru
la fenomenul Piteşti

Cronicarul nu poate decît să regrete că revista clujeană Tribuna este de negăsit în punctele de difuzare a presei din Bucureşti. Sînt în paginile ei multe articole de calitate, scrise cu bun-gust şi vervă, pe care publicul cultivat din capitală ar fi meritat să le citească. E drept, nu lipsesc excepţiile belicoase depăşind pragul de toleranţă psihică a cititorului: de pildă, înverşunarea cu care Laszlo Alexandru continuă foiletonul polemic împotriva cărţii lui Sorin Lavric (Noica şi mişcarea legionară, Humanitas, 2007), în cele două numere ale lunii aprilie. Dar cum e vorba, totuşi, de o excepţie, cronicarul o pune în seama unei scăpări a colectivului redacţional: unui apucat ca Laszlo n-ar fi fost cazul să i se pună la îndemînă atîta spaţiu gazetăresc pentru a-şi revărsa repulsiile ideologice. De aceea, trecem mai departe şi semnalăm cronica lui Graţian Cormoş ("Dare de seamă despre Piteşti") la cartea lui Alin Mureşan (Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate, Polirom, 2007): "Monografia consacrată de Alin Mureşan Ťfenomenului Piteştiť - pe care el refuză de altfel să îl numească aşa, preferînd termenii de Ťacţiuneť sau Ťevenimenteť - este foarte bine structurată, astfel încît să prindă în matrice atît desfăşurarea cronologică a reeducării, cît şi personajele ei surprinse, în partea a doua a cărţii, în micro-portrete standardizate. Capitolul final, "Instantanee macabre", nerecomandat celor slabi de înger, este şi cel mai captivant, pentru că reuşeşte să ofere, în doar zece pagini, panorama tuturor torturilor fizice şi psihice care fac din Piteşti un spaţiu singular şi simbolic în sistemul concentraţionar din România. Fără acest capitol, aş fi rămas cu impresia că, din cauza excesului de obiectivitate al autorului, ceva din atmosfera atroce a reeducărilor s-ar fi pierdut. Spun asta pentru că cea mai mare parte a cărţii nu e naraţiune (cum se sugerează în prefaţă), ci dare de seamă! Cu alte cuvinte, fără aceste ultime pagini, la care se adaugă, pe întreg parcursul volumului, anumite pasaje mai vii, monografia lui Alin Mureşna risca să rămînă doar o veritabilă carte de istorie, cu cifre, nume, procese, identificări, înşiruiri etc. fără de viaţă. ş...ţ Concluziile - şi aici mă refer şi la consideraţiile punctuale presărate de-a lungul volumului - sunt însă pertinente şi dovedesc maturitatea şi anvergura cercetării întreprinse de Alin Mureşan, care nu se hazardează la opinii personale în lipsa argumentelor."

O nouă statuie

De curând, în faţa Bibliotecii "Carol I" din Bucureşti şi vizavi de Palatul Regal, bucureştenii pot vedea macheta unei statui ecvestre, foarte asemănătoare cu cea care s-a aflat timp de zece ani (1939-1948) exact în acest loc (vezi şi articolul dlui Şt. Cazimir). Părerea personală a Cronicarului e că "vodă al nostru", cum îi spuneau contemporanii, merită din plin statuia şi că nu există loc mai potrivit decât acesta, între Palatul său şi Biblioteca, "un Palat pentru studenţii cititori", a cărui iniţiativă a avut-o, la care a contribuit cu o donaţie şi care, tocmai de aceea, îi poartă numele. Străbătând Calea Victoriei în ambele sensuri, Cronicarul a privit cu încântare cum se integrează statuia în decorul celor două Palate, ca să spunem aşa, şi singurul lucru care i-a deranjat privirea a fost monumentul cunoscut de bucureşteni sub numele de "ţeapa lui Ghilduş". Cronicarul a mai văzut cum oamenii se opresc plăcut surprinşi când văd statuia şi cum o fotografiază, a discutat cu trecătorii care erau foarte mulţumiţi de această recuperare. E drept, ar fi fost preferabil originalul lui Me�trovic, dar dacă nu e posibil, din cauza discuţiilor între moştenitori, e bine să fie una care să amintească de ea, crede Cronicarul.
Revista 22 (nr. 19) acordă câteva pagini subiectului. Dna Magda Cârneci îşi începe articolul prin fraza fără acoperire: "Nu trebuie să fii mare specialist în arte vizuale ca să-ţi dai seama că plasarea statuii Regelui Carol I în Piaţa Palatului, tocmai în faţa Bibliotecii Centrale Universitare ar fi o catastrofă". Spuneam că fraza e fără acoperire pentru că, iată, Cronicarul, care nu e "mare specialist" (cum nu ne îndoim că e dna Cârneci), dar care e, totuşi, umblat prin lume şi pasionat de artele vizuale nu crede deloc că ar fi o catastrofă. Mai spune, dna Cârneci, pe prima pagină a revistei 22: "Dar, în primul rând, domnilor edili, ţineţi seama de opinia oamenilor de specialitate şi a oamenilor de rând". Formularea e cam ciudată, căci porneşte de la premisa că cele două opinii ar coincide. Şi dacă opinia oamenilor de rând, bună, din sondajele Cronicarului, nu coincide cu a "specialiştilor"? Cum să ţină cont edilii de cele două opinii? l Şi mai trist ni s-a părut articolul altui specialist, dl Erwin Kessler. Titlul articolului său este - să ne ierte dl Kessler - total aiu­rea, Carol călare pe Mihai (Nebunul), unul din argumente fiind că, dintr-un anumit punct din curtea Palatului, în care nu stă nimeni niciodată, o statuie cunoscută (specialiş­tilor!) sub numele de Mihai Nebunul ar fi pe aceeaşi axă cu statuia lui Carol. Argumentul e... ca titlul.
Articolul dlui Kessler ne-a întristat teribil prin afirmaţii iliescene al căror loc n-am fi crezut că este în revista care şi-a luat numele de la ziua de 22 decembrie 1989 (dacă vă mai amintiţi!). Iată câteva asemenea panseuri de necrezut: "Retro-cedările intelectuale ale proprietăţilor mentalului public duc la apariţia unor blocuri regresive de text şi imagine. Duc la paseism, nombrilism, defetism, la un scepticism lucrativ pentru cel care-l debitează, dar distructiv, dezangajant pentru ce-l care-l receptează şi îl internalizează. Duc la promovarea unei culturi pretenţioase" etc., etc. De mult n-a mai citit Cronicarul în 22 un asemenea limbaj de lemn şi asemenea grozăvii de afirmaţii. Mai întreabă dl Kessler: "Cui se adresează acum sosia Codre a statuii lui Carol I? Ce spune ea?" Şi-şi răspunde singur: "Nici această sculptură nu spune nimic, nimănui". Ba da, dle Kessler, le spune ceva celor care, nefiind în bisericuţele plasticienilor, nefiind "paseişti" (acuză pur comunistă!), dar având o bună cunoaştere constructivă a trecutului, ştiu că gestul e recuperator. O ultimă observaţie: de ce n-au sărit plasticienii la fel înainte de plasarea "ţepii lui Ghilduş" în Piaţa Palatului? Pentru că, măcar în pri­vinţa ţepii, suntem cu toţii de acord: ar trebui urgent mutată.

Turnătorie?

Epidemia titlurilor ţipător-demascatoare face ravagii în presa noastră. Au fost contaminate până şi publicaţii serioase cum este CULTURA. Iată, în numărul din 1 mai, o notă semnată cu iniţialele M. I. (Mihai Iovănel?) şi intitulată: "O turnătorie a lui Dan Deşliu". Ce va mai fi făcut poetul de odinioară al "revoluţiei socialiste", devenit în anii săi ultimi disident anticeauşist declarat? Citim textul cu titlu infamator din Cultura şi ce aflăm? Nimic altceva decât că Dan Deşliu intervenise cândva în favoarea unei femei-miner din Baia Mare care, deşi muncitoare-fruntaşă, locuia împreună cu numeroasa-i familie "în condiţiuni de igienă inadmisibile", "într-o singură cameră , murdară şi strâmtă". "Cred, scria poetul-reporter, că trebuie luate măsuri neîntârziate pentru schimbarea acestei stări de lucruri". Ce este aici "turnătorie"? Ori M. I. (Mihai Iovănel?) nu prea stăpâneşte sensul cuvintelor pe care le aruncă pe hârtie, ori a ţinut să dea neapărat notiţei sale un titlu şocant prin care însă cineva e acuzat de o faptă rea necomisă. Cineva care, din nefericire, nu se mai poate apăra singur de calomnie.