Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Revista revistelor:
Actualitatea de Cronicar


Orgoliu/ vanitate

EUPHORION nr. 100 (10) nu face caz de jubileu ci propune o temã implicatã subtil în chiar împlinirea numãrului rotund: raportul dintre orgoliu si vanitate. Colaboratorii - poeti, prozatori, critici - si-au fãcut tema dupã chipul si asemãnarea fiecãruia, de la "de exemplu, Eu", pînã la eseul filosofic, si de la aplicatii subiective la lumea literarã româneascã pînã la aforisme. Cele mai bune pagini, care duc în trenã tot sumarul, ni s-au pãrut cele semnate de Stefan Borbely si Marin Tarangul. Pornind de la o experientã ineditã - o bursã la Oxford - plãcut coloratã epic si cu tuse de umor englezesc, Stefan Borbely mediteazã asupra spiritului locului, ajungînd la tema euphorionicã: "Stînd la Oxford, nu ai cum sã nu te gîndesti la raportul alunecos dintre orgoliu si vanitate. Orgoliul e functie a unei traditii cu rãdãcini adînci, rostuite; el devine o boalã doar la cei ce vin din afara acestei traditii, si-i forteazã usile în asteptarea unui prestigiu. Orgoliul e lãuntric, vanitatea e exterioarã; primul creste din spirit, din idee, a doua se înfiripã din relatiile ostile, ucigase dintre oameni. Spre deosebire de orgoliu, vanitatea înfloreste în zonele cu grilã socialã laxã: acolo unde te poti strecura printre gãurile ierarhiei, unde parvenitismul e un substitut pentru meritocratie. Orgoliul e heraldic; vanitatea nu; primul e aristocratic, a doua - popularã, chiar plebee. Ambele se gãsesc în relatii proprii cu istoricitatea: orgoliul porneste din interiorizarea istoriei, vanitatea - din exhibarea ei în propagandã." Translînd raportul în plan colectiv, universitarul clujean îsi spune, à bon entendeur, pãrerea cã substantiale sînt popoarele orgolioase, nu cele vanitoase care-si strigã trecutul în gura mare la toate parãzile: "Cred, de aceea, cã prezenta orgoliului la nivel personal sau colectiv reprezintã un bun indiciu al constiintei de sine. Orgoliul trage-n sus, vanitatea chirceste, niveleazã. Orgoliul apartine elitei, celor puternici, celor buni/.../ Dimpotrivã, vanitatea e sireatã, versatilã, plîngãcioasã. Vanitosul - calculationist prin definitie - se ipostaziazã mereu în pozitii umile, pentru a clama nedreptatea imaginarã a lipsei de recunoastere. Extins la nivelul unui neam întreg, el poate provoca retorici retractile, autarhice sau resentimentare. Vanitosul e mereu singur, în luptã cu toti ceilalti; dimpotrivã, orgoliul e o formã superioarã de comunicare." * Dintre cei doi termeni pusi în raport pe coperta revistei, Marin Tarangul si-l alege pe al doilea ca temã a unui eseu filosofic în stil Noica, intitulat Desertul vanitãtii. Rationamentele sclipitoare ating si vecinãtãtile vanitãtii - prostia, stupiditatea, suficienta. Prostia este, dupã Marin Tarangul, folositoare: "Dacã o recunoastem ca pe un dat, pentru cã e omeneascã prin excelentã, ea ne poate ajuta; si ne poate ajuta, în primul rînd, sã scãpãm de forma ei rigidã, de vanitatea prostiei. Dacã o acceptãm ca pe o valoare cu adevãrat omeneascã, ea însãsi se transformã si începe sã alunece limpezindu-si pãrtile opace. Dacã nu, ea rãmîne rigidã; si atunci, prostia ei nu ne mai ajutã. Atunci cînd rãmîne rigidã, prostia se numeste stupiditate, încredere în sine (asa cum se pomenea în discursuri oficiale), instalatã vesnic în obscura ei opacitate. Ea este, de la un capãt la celãlalt, vanitate plinã de golul ei, umflatã într-un sine fals, neliber, irespirabil./.../ Existã în gãunosul acestei vanitãti si partea ei teatralã, indispensabilã. Ea poate fi tragicã, în forma ei gravã, paranoicã, cînd prezideazã cu inconsistenta ei destinele unor multimi de vieti. Dar poate fi si comicã, în forma ei de paradã, festivã si fanfaronã; de altfel aspectul comic al vietii face oricum parte din circul vanitãtii; el se aratã atunci ca disproportie între fond si formã, între sens si expresie: asa sînt, de pildã, unii artisti sau creatori, atît de devotati cauzei lor, încît nu-si vãd împlinirea vocatiei decît aspirînd cu insistentã la functia de director, presedinte, ministru; sau, cazul cutãrui individ care-si rãspîndeste în occident cartea de vizitã cu eticheta , sau cutare fatã bisericeascã, poposind la un congres, care-si trimite discipolii de ocazie sã adune lumea, sã vinã sã-i sãrute mîna în public ca sã primeascã binecuvîntarea unui ..." (Acest citat prea lung nu dovedeste decît dorinta Cronicarului de a-i determina pe cititorii sãi sã-si procure Euphorionul nr. 10 fie si numai pentru a parcurge întregul eseu al lui Marin Tarangul. Meritã.) * Hazardul face ca, dupã revista sibianã, sã le vinã rîndul la lecturã "caietelor botosãnene" HYPERION nr. 4, unde peste ce titlu dãm? Orgoliul, structurã linistitã si neagresivã a fiintei mele - asa se defineste Ilie Constantin într-un dialog cu Gellu Dorian. Întrebat printre altele cum priveste retrospectiv "concurenta" sa cu Nichita de la începutul anilor '70, cînd critica îi aseza pe acelasi podium, Ilie Constantin rãspunde: "O luptã pentru primul loc în generatie, între Nichita si mine? Nici nu putea fi vorba de asa ceva: eu sunt mult mai modest si mai orgolios decît atît... De la început, l-am admirat nespus - stiam o multime de poeme ale sale pe dinafarã! Locul lui natural era în fruntea noastrã. În plan intelectual, dacã eu învãtam mult si repede, Nichita Stãnescu stiuse dinainte!/.../ Am pomenit si orgoliul - structurã linistitã si neagresivã a fiintei mele. Încã de la debut, important pentru mine a fost sã fiu un poet demn de acest nume; nu cu orice pret întîiul, dar nici pierdut în serie. N-am ascuns niciodatã cã - iluzie, sau nu - mã consider egalul celor mai buni. Cã un altul, altii vor acoperi rafturi de biblioteci iar eu voi fi dat 150 de poeme într-o viatã mi se pare natural. Se iau în consideratie greutãti specifice, iar nu chintale de marfã."

De la Istanbul la Dumnezeu

Dupã summit-ul OSCE de la Istanbul unde România a obtinut presedintia acestei organizatii, mai toate cotidianele centrale au cãutat semnificatii si posibile efecte ale faptului. Pentru Bazil Stefan, editorialistul ROMÂNIEI LIBERE, "avem, în sfîrsit, mãcar din exterior un motiv solid de satisfactie: cvasiizolarea si cvasidiscriminarea României pe plan european si international au luat sfîrsit. Semnalul verde primit la Istanbul de la OSCE va fi urmat în curînd, la Helsinki, de cel al Uniunii Europene. Încep sã vinã, mult mai substantial, si ajutoare financiare, unele nerambursabile, altele cu dobîndã favorabilã, menite sã ne faciliteze pregãtirea pentru aderare (...). Mã bucur sã constat recunoasterea, unanimã acum, cã proba de foc a acestei reveniri si a reacceptãrii României în Occident a constituit-o pozitia oficialã inteligentã si corectã adoptatã de România fatã de criza din Kosovo." Ceva mai retinut, Dumitru Tinu scrie "este important, e un succes sã ai presedintia OSCE, dar sã nu facem din tîntar armãsar". Pentru directorul ADEVÃRULUI semnificatia deosebitã pe care o atribuie presedintele Constantinescu faptului cã România a fost acceptatã în unanimitate nu e deloc deosebitã: "Evident cã e unanimitate, întrucît hotãrîrile se iau la OSCE prin consens (adicã fãrã voturi împotrivã, numai în unanimitate). Extraordinarã este pentru Dumitru Tinu sansa care i se oferã României de a dovedi cã este o tarã care conteazã în aceastã parte a Europei, cînd tara noastrã începe negocierile cu Uniunea Europeanã si în perioada în care se va lua decizia privind integrarea în NATO." Editorialistul nu are însã aceeasi pãrere despre atitudinea oficialitãtilor asupra conflictului din Kosovo, desi admite cã "optiunea clarã de partea NATO în timpul rãzboiului din Iugoslavia a contat pentru România si aceasta s-a vãzut nu doar la Istanbul, ci si în schimbarea de atitudine în ce priveste începerea negocierilor de la Helsinki." Pentru Dumitru Tinu "A saluta din prima zi rãzboiul, chiar cînd în rîndul tãrilor aliate existau serioase rezerve si chiar luãri de pozitie contrare, a considera bombardamentele "legitime si necesare" cînd însisi reprezentantii NATO se dãdeau de ceasul mortii sã gãseascã cît de cît o acoperire legalã prin vreun paragraf al ONU înseamnã servilism pentru tine si umilintã pentru poporul pe care îl reprezinti." * Pentru Horia Alexandrescu, directorul CRONICII ROMÂNE, "Ora Kosovo a cîntãrit probabil cel mai greu în recunoasterea fair-play-ului României fatã de aliati". În comentariul sãu din EVENIMENTUL ZILEI scrie despre cele petrecute la Istanbul cu perspectiva celui pe care evenimentul l-a gãsit în strãinãtate: "Mass-media din Europa chiar n-a pomenit nimic despre admiterea României între cele trei tãri care vor tine cîrma organizatiei..." În finalul editorialului sãu, Nistorescu e si el de acord cã "Pentru România, presedintia OSCE va reprezenta o sansã enormã". Dar, adaugã prevãzãtor directorul Evenimentului: "Încerc din rãsputeri sã nu fiu pesimist, în speranta cã vom sti sã folosim aceastã pozitie. Ba chiar îmi vine sã mã rog: dã-le, Doamne, minte mãcar acum si ajutã-i sã ne ducã unde trebuie! Si pentru cã sîntem un popor pesimist din fire, zic si dã-ne, Doamne, minte sã credem cã se poate, si trimite-ne la treabã. Si spune-ne clar cu ce sã începem, ca sã n-o luãm iarãsi de-a-ndoaselea!" * În numãrul din Evenimentul în care editorialul lui Cornel Nistorescu se încheie cu acest citat, aflãm, pe prima paginã: La Moscova, premierului Vasile i se va da cu NATO peste nas, Kremlinul nu agreeazã ideea de a scãpa România din sfera sa de influentã.