Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Revista revistelor:
Actualitatea de Cronicar


Moda plagiatului

În numărul 138, OBSERVATOR CULTURAL semnalează un nou plagiat. Dna Carmen Muşat pune pe două coloane paginile 6-28 şi 30-36 din manualul de Limba şi literatura română pentru clasa a XII-a de la Editura Corint (2002), pagini aparţinînd unuia dintre cei doi autori, şi anume profesoarei Florina Rogalski, cu întinse fragmente din Limba română. Origini şi dezvoltare, un volum al conf. dr. Maria Cvasnîi Cătănescu de la Editura Humanitas (1996), la origine un curs universitar. Cu foarte rare cuvinte sau sintagme în plus ori în minus, textele coincid. Chiar şi temele indicate de dna Rogalski se regăsesc uneori în cartea dnei Cătănescu. Interesant este că, dacă la dna Cătănescu, temele comportă şi întrebări, care să-i stimuleze pe cei care folosesc manualul, la dna Rogalski nu există aşa ceva. Deşi recomandările ministerului sînt clare în această privinţă. (Dna Rogalski le mai încalcă şi oferind, pe şest, unele repere de interpretare a textelor.) Din sferele înalte ale Academiei, iată, moda plagiatului coboară în sferele şcolii generale. Unii l-au scos vinovat de plagiat pe coordonatorul manualului, care, întîmplător, este chiar Preşedintele Academiei. N-are nici o vină dl E. Simion, în afară de aceea, poate, de a-şi fi ales prost colaboratoarea. Celălalt colaborator, dl Daniel Cristea Enache, e un critic literar cunoscut (a primit Premiul României literare pentru debut pe anul 2001). Din păcate, d-sa n-are decît o contribuţie modestă cantitativ în economia manualului.  A propos de plagiat: un număr dublu (663-664) din revista franceză Critique se ocupă de istoria, formele şi aspectele legislative ale plagiatului.  Dacă tot sîntem într-o epocă de interes naţional pentru folosirea limbii române, să semnalăm şi buletinul intitulat Limba română la radio şi la televiziune care reproduce dezbaterile din CNA, cu sprijinul Academiei, pe tema cu pricina.  Şi cum informaţiile culese din presa noastră sînt de obicei alarmante ori triste, să răsfoim şi o revistă de prin alte părţi: Le Magazine littéraire (octombrie). E un număr despre Emile Zola (1840-1902), de la moartea căruia s-au împlinit la 28 septembrie exact o sută de ani. Francezii îşi sărbătoresc scriitorii altfel decît noi: centenarul morţii romancierului naturalist nu s-a limitat la articole festive, el a însemnat încheierea cîtorva excepţionale ediţii, a unei biografii în trei volume (3000 de pagini în total!) şi, în general, o dezbatere naţională pe tema valorii actuale a operei. Între alte interviuri, texte, analize, Le Magazine littéraire publică o notă plină de haz, dar şi de învăţăminte despre posteritatea lui Zola. La moartea lui, probabil prin asasinat, nu se stinseseră ecourile Afacerii Dreyfuss. Scriitorul nu era deloc simpatizat în mediile burgheziei naţionaliste şi clericale, iar socialiştii n-aveau destulă trecere. Totuşi, în 1904, la Dijon este ales primar un socialist care, înlocuind şaptesprezece nume de sfinţi date străzilor oraşului, îl pune pe al lui Zola în locul lui Saint Jean. Mai mult: pe zidul bisericii Saint Jean aplică o plăcuţă care se vede şi azi: Place E. Zola, grand écrivain aux idées matérialistes. Să mai traduc? În 1920, piaţa cu pricina e rebotezată Bossuet. Casa natală a marelui orator religios se află, ca din întîmplare, în piaţa cu pricina. Materialistul Zola îl alungase pe Saint Jean şi e, la rîndul lui, alungat de Bossuet, după cum comentează autorul notei din Magazine littéraire, un conferenţiar de la Universitatea din Bourgogne. Lucrurile nu se opresc aici. Unde să fie plasat numele lui Zola? Se găseşte o altă piaţă, Morimont, dar, ironie, e locul rezervat pe vremuri execuţiilor capitale. Timpul trece, istoria se uită, piaţa Morimont e reamenajată şi devine, sub numele lui Zola, una din cele mai frumoase din Dijon, "rezervată adepţilor lui Epicur", după cum scrie un ziar local.  "Doi tineri critici literari au părăsit redacţia României literare pentru simplul motiv că refuzau să tămîieze ierarhiile literaturii române din anii comunismului", scrie dl C. Nistorescu în editorialul EVENIMENTULUI ZILEI din 23 oct. Dacă toate informaţiile pe care dl C.N. îşi bazează articolele sînt la fel de corecte, atunci avem serioase îndoieli cu privire la onestitatea ziarului. Cei doi tineri critici literari nu puteau părăsi o redacţie din care nu făceau parte - erau doar colaboratori - şi, în plus, nimeni nu le-a propus vreodată să tămîieze, cum zice într-o românească proprie dl C.N., ierarhiile vechi. Am citit şi articolul dlui C. Rogozanu din ultimul Observator. Oricît de supărat ar fi pe unii dintre noi, autorul nu spune că ar fi fost obligat să scrie altfel decît crede. Cronicarul nu e de părere, totuşi, că dl C.R. trebuia să intre atît de repede în polemică. Multă, prea multă grabă! Un critic literar se cuvine să-şi controleze umoarea, chiar neagră. A propos de Evenimentul zilei: relatînd în numărul de duminică, 27 octombrie, dezbaterea de la Clubul Prometheus despre Legea Pruteanu, autorul notei uită (ce curios!) că a fost vorba de Întîlnirile "României literare".


Scuzele unei salvări tragice

Cîţiva dintre comentatorii presei centrale şi-au enunţat punctul de vedere despre terorism după tragedia de la Teatrul de Varietăţi din Moscova şi după arestarea suspecţilor pentru crimele în serie de la Washington atribuite, generic, unui lunetist. Editorialistul NAŢIONALULUI e de părere că "Strategia lunetistului nu are mai nimic diferit de aceea a teroriştilor.[...] Lunetistul rade cîte unul în piaţa publică, teroriştii rad sute, împreună cu ei înşişi. Nu atît furia îi împinge către crimă, cît ma-"nipularea.[...] Teroriştii par un fel de marionete cărora li s-a spălat creierul. Se sinucid şi ucid cu o uluitoare dezinvoltură [...] Omul obişnuit devine ţinta şi victima frustrării, a furiei, a orgoliului, a urii, a luptelor teritoriale, a războaielor religioase, a refulărilor şi a reprimărilor, a nebuniei şi a dezmăţului puterii. Victima civilizaţiei şi a tehnicii". În esenţă, crede editorialistul de la Naţional, ceea ce se întîmplă azi în lume e un semn că între perioada cînd omul încă nu coborîse din copac şi zilele noastre omenirea nu şi-a schimbat decît instrumentele cu care (se) ucide. Altfel "şade agăţată de copaci, necuvîntătoare şi incapabilă să îndrepte măcar un firişor din prostia, îngustimea şi ignoranţa ei." Cu această logică a generalizării răului comis de cîţiva, editorialistul cotidianului citat combină filosofia Ecleziastului cu teoria darvinistă, vădit deprimat că în secolul 21 omenirea produce terorişti.  Mai pragmatic, Cornel Nistorescu scrie în EVENIMENTUL ZILEI: "Teroarea [...] din cele două mari capitale ale lumii nu face decît să mai atragă o dată atenţia asupra aceluiaşi fenomen. Mijloacele se schimbă mereu, preţul urmînd a fi plătit în continuare de oameni nevinovaţi. Vieţi contra bani sau contra scopuri politice scăpate din marja negocierilor. Consecinţa: un sentiment de insecuritate care ajunge pînă la extrem în mari aglomerări urbane. Indiferent de religie, tipul de societate sau caracterul mizei. Între un popor disperat şi un individ căruia i-a sărit siguranţa e o distanţă enormă, imposibil de controlat cu mijloace logice, legale sau educaţionale.[...] Terorismul este încă departe de a avea un antidot cît timp viaţa oamenilor rămîne o simplă monedă de schimb." Privind lucrurile, la zi, directorul Evenimentului ajunge şi el la aceeaşi concluzie ca editorialistul Naţionalului, că omul de rînd a ajuns mijlocul prin care terorismul poate obţine ceea ce doreşte sau mai bine zis ceea ce îşi închipuie că poate obţine. Căci dacă mergem pînă la capăt, de la uriaşa tragedie de la 11 septembrie din anul trecut pînă la crimele lunetistului de la Washington şi la luarea de ostatici de la Moscova, teroriştii s-au lovit de o atitudine din ce în ce mai concertată. Cu ei nu se cade la înţelegere şi sînt vînaţi fără cruţare. Dacă terorismului i se va încuraja părerea că oamenii pot fi folosiţi ca monedă de schimb, atunci cu siguranţă că în loc să scadă, terorismul va deveni flagelul omenirii civilizate în acest secol.  Nenorocirea e că, aşa cum s-a întîmplat la Moscova, anihilarea teroriştilor a provocat moartea a peste o sută dintre cei şapte sute de ostatici de la Teatrul de Varietăţi. După un asemenea tragic bilanţ, nu ajung scuzele nimănui, ci trebuie luate la bani mărunţi - vieţi omeneşti pierdute, totuşi! - şi metodele prin care, pentru a lichida terorismul, sînt ucişi şi oameni nevinovaţi.  În Breful ei, Tia Şerbănescu se întreabă pe bună dreptate în CURENTUL: "Dacă acesta e un succes - din 700 de ostatici, 90 sînt morţi, iar 500 în spital (numărul morţilor a fost mai mare, n. Cr.) atunci ori este un succes amar, ori ruşii nu prea mai ştiu ce înseamnă un succes." De fapt, am adăuga noi, în această operaţiune se pare că n-a contat cîţi mor nevinovaţi, ci numai anihilarea teroriştilor. Efectul e că astfel se poate ajunge la ideea că teroriştii ar fi putut fi mai buni cu victimele lor decît cei care i-au anihilat pe terorişti. Ceea ce Cronicarul refuză să creadă.