Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Revista revistelor:
Actualitatea de Cronicar


Memento

Cel mai greu e momentul cînd eşti silit să accepţi că existenţa unui om a devenit o viaţă. În cazul unui scriitor, o biobibliografie în care doar secţiunea de referinţe critice rămîne deschisă. Cronicarul a trecut prin destule asemenea momente, dar supratitlul in memoriam şi închiderea în paranteze a două date sub numele unor colegi, ale unor, pînă mai ieri, convivi, i se pare cea mai cumplită datorie a meseriei de gazetar. Să pui în pagină necroloage, evocări, omagii despre cineva care a fost o prezenţă concretă în viaţa ta şi în viaţa literară, să îngrijeşti coloanele, chenarele negre, pozele - ca pe un mormînt, cu iluzia că faci ceva bine pentru cel dus, aşa cum văduvele gătesc bunătăţi la parastase, fiindcă aşa se cuvine şi fiindcă asta le împiedică să se gîndească la lucrul acela definitiv... Ne aflăm sub şocul veştii despre domnul Costache Olăreanu - o minunăţie de om, pe care nu-l puteai (ah, aceste verbe brusc la trecut) decît iubi pentru ce şi cum scria. Încă un moment insuportabil, cînd unei biobibliografii i se pune punct. u Dar datoria Cronicarului e să scrie aici despre reviste şi întîmplarea face ca VATRA nr. 5 să fie dedicată tot unui scriitor cu a cărui dispariţie nu ne putem obişnui nici la aproape un an după accidentul fatal: Radu G. Ţeposu. Al. Cistelecan mărturiseşte cît de greu i-a fost să facă acest număr, motivele pentru care unii colaboratori, care iniţial voiseră să scrie, n-au putut-o face, dar şi convingerea că menţinem un om printre noi atîta timp cît vorbim despre el: "Cert e că mulţi ne-au sunat ca să ne spună că nu pot scrie despre Radu. Nu pot scrie, adică, aşa cum ar trebui. Nu pot vorbi despre cineva drag fără să li se pară că fac un gest convenţional, fără să aibă senzaţia că fiinţa lui Ţeposu rămîne înafara discursului sau că acesta o diminuează şi mortifică. Probabil că mulţi au simţit că abia scriind legalizează, în propria lor conştiinţă, moartea lui. Nu ştiu care din gesturi - tăcerea sau exprimarea - poate fi considerat un omagiu mai cald, mai sincer. Sigur însă, şi cei care au tăcut şi cei care au vorbit s-au lovit de acel prag dramatic în care simţi cît de mică e şansa cuvîntului de a învia un om sau de a-l ţine viu.[...] Radu e prezent, desigur, în această tăcere (în aceste tăceri), dar el nu poate, totuşi, trăi decît prin ceea ce se vorbeşte despre el. Ca toate absenţele, şi a lui trebuie scrisă spre a deveni prezenţă. E ceea ce, cu ajutorul cîtorva prieteni, am încercat să facem în acest număr." Au încercat şi au reuşit: chiar şi cineva care, să presupunem, n-ar şti nimic despre Radu G. Ţeposu l-ar putea cunoaşte din paginile numărului. Există aici, în primul rînd, toată informaţia despre scriitor - curriculum vitae, bibliografie, referinţe critice. Apoi un portret deloc convenţional - pios - alcătuit din evocările prietenilor lui scriitori Ion Groşan, Ioan Buduca, Sorin Preda, Tudorel Urian, Aurel Pantea, Daniel Vighi, Ioan Moldovan, Andrei Zanca, Lucian Vasiliu ş.a. -, studii critice despre cărţile lui Radu G. Ţeposu, semnate de Ion Pop, Mihaela Ursa, Nicolae Oprea, Ruxandra Ivăncescu, Cornel Moraru, Iulian Boldea. Sînt publicate şi multe fotografii, precum şi texte inedite, puse la dispoziţia revistei de Otilia Ţeposu. Dintre acestea din urmă, fragmentele din cartea la care lucra, Dicţionarul amorului, un eseu despre dragoste în literatură, sînt excepţionale şi te fac să regreţi că Ţeposu şi-a consumat atîta vreme cu gazetăria de rutină şi dirijarea trustului de presă "Cuvîntul", în detrimentul cărţilor sale de critică literară. Scrie Tudorel Urian, care a lucrat cu el: "Probabil nu şi-a pus niciodată la modul foarte serios problema vocaţiei sale principale. În momentul în care avea de făcut o treabă care nu mai suporta amînarea (aceasta putînd fi predarea unei cărţi la editură, stilizarea articolelor pentru revista "VIP", scrierea rubricilor pentru revista "Cuvîntul", elaborarea sumarului pentru "Infractorul"), se dedica cu totul acesteia şi nu-l mai interesa nimic altceva. Lucra întotdeauna pe termene foarte precise, mai mereu ajungea în criză de timp, dar niciodată nu omitea să-şi îndeplinească obligaţiile asumate. Era un profesionist autentic, pentru care scrisul era un job, nu un hobby." Dar jobul acesta, "scrisul de meserie", cum îl numea Eminescu, poate deveni o corvoadă (la care Radu nu putea renunţa, avea trei copii). Într-un interviu din 1997 pentru "Revista literară radio" îi spunea Georgetei Drăghici: "Deşi mă cred gazetar pînă-n ultima fibră, în egală măsură cu pasiunea mea pentru critică literară, nu pot să nu recunosc în clipele mele de sinceritate că trăiesc o anumită oboseală, datorată gazetăriei. Gazetăria este un malaxor care macină impecabil şi care nu-ţi mai dă răgaz nici pentru reflecţie, nici pentru viaţă particulară." Un alt fragment inedit revelator este cel intitulat De ce scriu critică literară, în care vocea inconfundabilă a lui Ţeposu ne vorbeşte de aproape, cu amestecul acela de ironie şi gravitate, de onestitate bărbătească şi spirit ludic ce-i atrăgea simpatia tuturor: "Nu mă voi jena, prin urmare, să mărturisesc că scriu critică din lene. Din lenea de a lua viaţa în piept, de a o scutura şi de a-i afla secretele. Un scriitor încheagă o carte după o experienţă îndelungată. Îi trebuie timp, putere de observaţie şi putere de muncă. Criticul citeşte într-o zi cît scrie altul într-un an.[...] De altfel, critica e una din formele exacerbate ale orgoliului. Scriind critică, am o înţelegere mai exactă asupra literaturii, cu toate înălţările şi prăbuşirile ei. Mă simt ca un contabil-şef căruia îi parvin situaţiile trimise de inspectorii de teren. Eu centralizez datele şi închei procesul-verbal. Nu bat cărările să cunosc oamenii şi necazurile lor. Eu fac muncă de birou." Dar principalul motiv pentru care Radu G. Ţeposu a scris Viaţa şi opiniile personajelor, Istoria tragică şi grotescă, Suferinţele tînărului Blecher e faptul că îi plăcea ce face: "Căci ce plăcere mai reconfortantă poate fi decît aceea de a-ţi imagina viaţa şi opiniile personajelor, şi de a le pune pe acestea pe o scenă imaginară pentru a le observa tot felul de ciudăţenii.[...] Aş zice că toată literatura e un superb iarmaroc, dacă n-ar exista şi metafizica, acest chin deşănţat pentru spiritele înalte. Scriitorul n-are niciodată privilegiul de a-l introduce pe Crăcănel în audienţă la Faust, pe cînd eu, suferind de o imaginaţie bolnăvicioasă, pot înscena tot soiul de tertipuri literare care mă încîntă peste poate."

Preţul unei acreditări

Ce reprezintă azi un scriitor? se întreabă Cronicarul după ce a citit tableta pe care Romulus Rusan a consacrat-o înmormîntării lui Ioan Alexandru în ROMâNIA LIBERĂ. Trupul poetului a fost adus în ţară cu un avion militar, un gigantic Hercules, pus la dispoziţie de Armată şi de Preşedinţie. Un răspuns îl dă Romulus Rusan scriind: "Iată-ne acum liberi, dar cu ce preţ? Al singurătăţii, al retragerii fiecăruia în propria amărăciune sau nemulţumire, al veninului pe care îl acumulăm unii contra altora şi pe care cei mai guralivi dintre noi îl fructifică în pamflete pline de ură, pe la talk-show-uri. Din păcate, ne-am convins acum, scriitorii români pot fi văzuţi, din cauza felului comercial în care este tratată literatura de către mass-media, mai degrabă în această zgomotoasă ipostază publicistică şi publicitară decît în aceea cu adevărat profesională." Şi, ar adăuga Cronicarul, în măsura în care, după moarte, scriitorul are şansa de a fi adunat în viaţă şi niscai merite politice pentru un partid aflat la putere. u În săptămînalul ROMâNIA MARE criticul Mihai Ungheanu publică un studiu în serial despre Eugen Barbu. De fapt o apologie lipsită de măsură în care bunăoară romane precum Şoseaua Nordului sau Balonul e rotund sînt valorizate drept creaţii cu greutate artistică, iar rolul de scriitor propagandistic pe care Eugen Barbu şi l-a luat nesilit de nimeni e privit drept un fel de plată, obligatorie (?) pentru îndrăznelile sale scriitoriceşti din Groapa şi de mai tîrziu. Dar, observă Cronicarul, despre îndrăznelile din Groapa nu se ştie nici astăzi dacă sînt ale lui Eugen Barbu. Iar cele din Incognito, de pildă, sînt îndrăzneli de drumul mare, devalizând alţi scriitori de zeci de pagini, folosite apoi ca pagini originale în romanul personal. u Un Răzvan Mitroi scrie în ADEVĂRUL propoziţii pe care, dacă le-a gîndit, e rău, iar dacă doar le-a scris pentru plăcerea altora e şi mai rău. Scrie acest Mitroi: "Preşedintele Emil Constantinescu a trebuit să meargă la Antipozi pentru a ajunge la înţelepciune, amară pentru sine. La Sydney, în mijlocul olimpicilor noştri de aur, argint şi de bronz a recunoscut cu glasul învinsului: "Românii merită aceste bucurii!". Văzînd cu ochii săi cum, într-o săptămînă, se înclină în faţa tricolorului românesc mai mulţi străini decît la toate summiturile la care a fost domnia-sa în 4 ani, preşedintele n-a avut decît a recunoaşte valoarea unei înalte performanţe sportive, care înseamnă, de fapt, valoarea acestui popor amărît." Asta poate în mintea limitată a d-lui Mitroi şi a celor care au dat drumul unui asemenea editorial insultător. Fiindcă valoarea României nu poate fi minimalizată la performanţele sportivilor ei. Iar dacă România în care trăieşte dl Răzvan Mitroi se află printre ţările candidate la Uniunea Europeană, asta se întîmplă şi pentru că preşedintele Constantinescu a avut o anumită opţiune politică în timpul Războiului din Iugoslavia, aceea de a alătura România forţelor NATO, chiar dacă Adevărul nu vrea nici astăzi să accepte această evidenţă. Deşi unul dintre redactorii şefi adjuncţi ai acestui ziar, Bogdan Chirieac, admite azi că la conducerea Iugoslaviei s-a aflat nu un om, Miloşevici, ci o camarilă cu tentacule mafiotice în întreaga ţară. Care ar fi fost, atunci, cînd a început intervenţia NATO în Iugoslavia, cealaltă posibilitate a României? Să se declare, ca şi ziarul Adevărul, de partea sîrbilor bombardaţi? Azi, tot bombardaţi sînt şi sîrbii care vor să meargă alături de Occident, în pofida d-lui C.T. Popescu care deplîngea ruperea raporturilor de prietenie, străvechi, dintre România şi Iugoslavia, deşi chiar şi istoria mai apropiată îl contrazice. u Singurul ziar românesc acreditat, scrie AZI, printr-un reporter al său aflat în Iugoslavia cu prilejul alegerilor, e ziarul Azi. Iar reporterul său are uimiri care îi pun serios la îndoială capacitatea de înţelegere - citeşte, pe o listă, că numărul ziariştilor străini acreditaţi a depăşit 300, dar nu verifică dacă lista are vreo legătură cu realitatea şi, pur şi simplu, minte în legătură cu atmosfera din Iugoslavia. Acesta să fie preţul acreditării sau preţul reconfirmării ei la faţa locului?