Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Revista revistelor:
Actualitatea de Cronicar


O adică
Ni se pare că, dintre tinerii critici literari, Daniel Cristea-Enache, cronicarul ADEVĂRULUI LITERAR ŞI ARTISTIC, ar putea să capete autoritatea pe care o aveau cîndva Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Eugen Simion... Judecăţile sale de valoare, vădind lecturi serioase şi bun gust, sînt exprimate cu naturaleţe cuceritoare. Fără prejudecăţile, preţiozităţile sau teribilismele celor din generaţia lui, Daniel Cristea-Enache analizează şi argumentează, relevă calităţi şi defecte, pe un ton ponderat, din care răzbate însă pasiunea cu care trăieşte "romanul literaturii". În nr. 354, scriind despre Saludos de Alexandru Ecovoiu, cu ocazia reeditării acestuia în colecţia "100+1 capodopere ale romanului românesc" a Editurii Gramar, cronicarul îl recunoaşte, în bună parte, ca pe o carte mare care însă, de la un moment dat, o ia într-o direcţie greşită: "Parcă nemulţumit de gradul de senzaţional al epicii sale, Al. Ecovoiu supralicitează, dezvoltînd, dintr-un punct al poveştii lui Sey, o a doua intrigă, aiuritoare - complet inutilă, de nu chiar deplasată în context. Mulţi prozatori români, de ieri şi de azi, au făcut această eroare de a-şi umple paginile unei singure cărţi cu elemente senzaţionale cât pentru zece - în loc să urmărească un singur fir, desfăşurându-l, cu răbdare şi abilitate, până la capăt; ori să interpreteze, de la bun început, o partitură narativă contrapunctică, de o mare elaborare compoziţională.(...) Saludos putea fi un mare roman şi multe din paginile sale confirmă talentul, rafinamentul şi originalitatea unui prozator pe care, la o adică, se poate conta". Părerea Cronicarului este că pe talentul de romancier al lui Ecovoiu se poate conta tot timpul, nu doar la o adică (şi care ar fi aceea?), tot aşa cum se poate conta pe exerciţiul care-i va perfecţiona la toate adicile stilul cronicarului literar Daniel Cristea-Enache.  În paginile 10-11 ale aceluiaşi număr, Tatiana Pokivailova şi Gh. Buzatu publică un grupaj de documente referitoare la vizita lui George Enescu şi a Marucăi Cantacuzino la Moscova, în aprilie 1946. Provenite din Arhiva MAE al URSS, aceste "rapoarte" în care oficialii sovietici relatează ce au discutat cu soţii Enescu sînt grozav de interesante azi. Astfel, în "minuta" întrevederii cu prinţesa, redactată la 20 aprilie 1946 de A. Karaganov, locţiitor al preşedintelui Organizaţiei pentru legături culturale cu străinătatea (VOKS), raportorul consemnează ce i-a spus textual soţia lui George Enescu: ""La noi, în România, este o proastă politică şi politicienii sunt proşti. Noi n-am avut noroc".Am întrebat-o ce anume are în vedere. /D-na/ Enescu a răspuns: "Guvernul actual al României nu răspunde intereselor poporului şi demnităţii ţării. El acţionează împotriva demnităţii ţării, împotriva poporului. Eu nu iubesc guvernul, nu-i iubesc pe comunişti. Deşi între comunişti sunt oameni buni, deştepţi şi inteligenţi, pe care-i preţuiesc: secretarul general al ARLUS- /Mihail/ Magheru, ministrul /Lucreţiu/ Pătrăşcanu. Aceştia sunt intelectuali, Ana Pauker, de asemenea, este o persoană interesantă şi deosebită. În rest, toţi sunt antipatici. Chiar mă gândesc că, dacă situaţia s-ar schimba şi în ţară ar veni la conducere alţi stăpâni, ei de asemenea şi-ar manifesta partinitatea. Guvernul român promovează o linie proastă, el face multe greşeli./.../ Şi, în loc ca să dăm poporului eliberat de legionari libertate, guvernul nostru continuă represiunea, teroarea, asasinatele. Aceasta este straniu. Aceasta-i lipsă de omenie. Niciodată să nu provoci ura, ea întotdeauna naşte răul. Da, dv. aţi vorbit despre lupta contra democraţiei. Dar în guvernul nostru nu-i democraţie. Poate unii democraţi - aceştia-s câţiva, aristocraţi. Eu am fost întotdeauna o democrată şi, de la bun început, am simpatizat cu revoluţia rusă. Eu îl apreciez mult pe Lenin şi socot că Stalin al vostru este un om remarcabil. Deşi, în sfârşit, eu şi soţul nu suntem comunişti şi nu avem de gând să devenim comunişti."" Epitetele măgulitoare la adresa lui Lenin şi Stalin erau pură diplomaţie, de vreme ce soţii Enescu veniseră la Moscova şi pentru a se interesa de soarta prizonierilor români aflaţi în lagărele sovietice şi de a lua legătura cu doi dintre aceştia, generalii Nicolae Mazarini şi Constantin Brătescu. Şeful secţiei muzicale a VOKS, G.M. Snerson raportează că: "La 21 aprilie, la concertul lui G. Enescu din Sala Mare a Conservatorului /din Moscova/, mi s-a adresat soţia lui Enescu (prinţesa Cantacuzino) cu cererea de a-i spune cui să se adreseze în chestiunea întâlnirii cu doi generali români, /Nicolae/ Mazarini (1889-1955, prizonier de război în URSS în perioada noiembrie 1942- iulie 1948) şi /Constantin/ Brătescu /1892-1971, prizonier de război în URSS în perioada 1942-1948/, ambii aflaţi într-unul din lagărele de prizonieri de război. Aceşti generali, după cuvintele ei, îi sunt bine cunoscuţi, şi ea, aflată în Moscova, a promis ferm să-i vadă pe arestaţi. Eu i-am spus că este foarte greu aşa ceva, dat fiind că generalii se află sub anchetă, că ei se află undeva departe de Moscova. D-na Enescu a declarat că era gata să meargă la ei şi că "fără această întâlnire ea nu poate să se întoarcă la Bucureşti"." Iar un funcţionar din MAE sovietic, într-un document secret, spune mai mult: "Eneştii au ridicat problema eliberării generalilor, ofiţerilor şi soldaţilor Armatei Române aflaţi în lagărele sovietice de prizonieri de război. În legătură cu aceasta, ei mi-au transmis o scrisoare adresată tovarăşului Stalin din partea rudelor prizonierilor de război cu cererea de a-i elibera pe aceştia din urmă. În afară de aceasta, Eneştii mi-au transmis o notă verbală Ambasadei României la Moscova cu solicitarea de a le transmite informaţii în legătură cu generalii prizonieri Mazarini şi Brătescu. Eneştii au spus că, înainte de vizita lor la Moscova, li s-au adresat soţiile acestor generali şi le-au cerut ca ei (Eneştii) să se convingă că generalii români Mazarini şi Brătescu sunt în viaţă şi sănătoşi. În această problemă, Eneştii mi-au transmis, de asemenea, şi scrisoarea generalului Mazarini. În încheiere, compozitorul mi-a remis, pentru tovarăşul /V.M./ Molotov /şeful guvernului sovietic şi al diplomaţiei URSS/, o scrisoare cu cererea de eliberare a două persoane cunoscute internate în URSS: profesorul de matematică F. Pătraşcu şi inginerul Victor Heuiflich." Bineînţeles că cei trei funcţionari şi-au declinat competenţa în rezolvarea cererilor, promiţînd că le vor transmite "mai sus".




O dublă lectură a presei
Cronica ororilor provoacă un fel de competiţie între cotidiane pentru "a prinde" cât mai multe crime, sinucideri, accidente mortale şi violuri pe prima pagină. Dacă luăm la cercetat aceste ştiri, observăm că protagoniştii lor sunt fie nebuni în criză, fie alcoolici înrăiţi, fie persoane cu grave probleme psihice. Lipsesc doar ultimele noutăţi de la morgă şi din secţiile de furioşi ale spitalelor de boli nervoase. Reacţia unui român întors în ţară după un număr de ani, căruia Cronicarul i-a cerut părerea despre spectacolul presei cotidiene a fost de stupefacţie: "Pe voi nu vă mai interesează decât sângele?!" O altă observaţie judicioasă a fost aceea că presa îşi alienează cititorii făcându-i să nu mai aibă o percepţie reală a ceea ce se întâmplă în propria lor ţară. Prima pagină e cea care dă pulsul, şi-a justificat reacţia acest cititor neprevenit şi revoltat de mizerabilismul ziarelor. Normalitatea începe să pară astfel nebunia, alcoolismul, depresia psihică. Şi dacă îţi începi ziua cu un asemenea tablou, pe lângă greutăţile pe care oricum le ai, eşti şi mai deprimat şi mai lipsit de motivaţie. În schimb, capeţi o stare de agresivitate provocată de nemulţumirea acumulată citind prima pagină a ziarului. Cronicarul a notat aceste observaţii nu numai din pricină că ele i se par demne de luat înseamă, dar şi pentru că ele ar trebui să devină un motiv de reflecţie pentru directorii publicaţiilor care consideră drept reţetă de succes această competiţie de a consemna cât mai multe orori pe prima pagină. Românul întors în ţară după 5 ani de absenţă l-a întrebat pe Cronicar cine sunt VIP-urile despre ale căror căsătorii, divorţuri şi legături amoroase clandestine se scrie tot în primele pagini ale ziarelor. Moderatori de televiziune, cântăreţi şi cântăreţe, oameni de presă şi sportivi. Ce venit au şi ce audienţă? Iarăşi o întrebare justificată pentru a cerne ce e şi mai ales ce nu e VIP. Folosind acest criteriu cantitativ, rezultatul e catastrofal - cam 80% dintre VIP-uri sunt produse gonflate de presă. De unde întrebarea acestui cititor de control: Nu se induce indirect cititorului, prin fabricarea de personalităţi, un sentiment de provincialism, de aici nu se întâmplă nimic, de lume cu evenimente inventate? În sfârşit, ajungând la lumea politică şi la felul în care ea e reflectată în ziare, acelaşi cititor s-a declarat incapabil să priceapă ceva. În afară de vorbe, nu se întâmplă nimic. Puterea vorbeşte, opoziţia vorbeşte şi în Parlament legile importante nici nu mor, nici nu sunt votate. Totul e extraordinar de complicat în vorbe şi neverosimil în sondaje, dar în fapte nu există decât fleacuri. Singurele evenimente sunt ordonanţele de guvern, care ţin locul ineficienţei Parlamentului, şi aceste negocieri cu Fondul Monetar Inetrnaţional care n-au loc pe pagina întâi a ziarelor din cauza faptelor diverse, omoruri, accidente, sinucideri şi violuri. Politicienii seamănă cu comentatorii de presă, comentatorii de presă fac politică, de parcă ar fi politicieni. Ziarele descoperă sau inventează scandaluri într-un deşert al acţiunii politice propriu-zise. Şi câtă vreme lipsesc faptele, presa transformă vorbele într-o aşa-zisă competiţie politică din care nu se mai înţelege nimic. Arta politicienilor români e de a nu face nimic şi de a-i acuza de inactivitate pe adversarii lor. La câtă energie electorală se consumă pentru a face paradă de intenţii de integrare în Uniunea Europeană şi în NATO, toată lumea politică ar trebui să fie de acord cu câteva principii, şi să încerce să le şi aplice. Or, în realitate, marele principiu politic e cel al supravieţuirii parlamentare sau al câştigării de voturi fără a socoti şi riscurile acestui câştig. Promisiunile opoziţiei au chiar mai puţină acoperire decât cele ale puterii. Fiindcă, dacă ajunge la guvernare, opoziţia va trebui să dovedească repede că nu şi-a minţit alegătorii. Altfel, ar putea intra în criză de încredere mult mai devreme decât puterea actuală şi cu consecinţe mult mai greu de prevăzut. În această privinţă, Cronicarul n-ar fi la fel de categoric. În acest joc vicios victima inocentă e alegătorul, care încă nu s-a lecuit de propriile sale vise irealizabile, ceea ce pentru un român cu experienţa Occidentului poate şi nu poate fi o dovadă că alegătorul român aleargă după himere.