Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea


Ţine de miracol bucuria, cum spuneţi, a celui imediat vindecat prin numai punerea degetului pe rană. De căutat nuanţa care vi s-ar potrivi, pe o scară de la cer la pământ, între teluric şi suav, între rana rănită sau boala bolnavă şi paloarea cicatricii sau acest vers din tinereţe pe care mi-a plăcut să-l adun urmărindu-l în efecte până-n pânzele albe: „Mă vindeci de rana-mi cu-o rană mai mare”. Revenind la rândurile scrisorii dvs., transcriu câteva: „Despre poezia pe care o visez pot spune că am vrut ca aceasta să fie un permanent mijlocitor între mine şi ceea ce există, că fiecare cuvânt are puterea de a sângera, de a fi aripă sau de a fi chiar piatră. Aşa mi-am închipuit eu poezia: cel mai iscusit instrument prin care se poate tălmăci lumea”. Şi iată trei teme uriaş prefigurate într-o încheiere de frază, poetul tânăr care sunteţi urmând a le înţelege şi aprofunda. Trăirea poetică autentică trebuie infinit urmărită, silită spre gloria ei a intra în strălucirea unei forme frumoase şi concise. Aşa aş vedea riguros una din strofe: Sătule de agonie/ încăperile acestui poem/ mă izolează mă întunecă..// între cel ce rămâne/ şi cel ce fuge/ căutându-mă nu mă regăsesc// resimt furia ca pe un spaţiu alb/ nu mă ascunde nici/ nu-mi anulează neputinţa// rătăcit în schimb între/ rămânere şi fugă/ în propriul poem ca într-o casă străină/ îmi amân moartea// văd pragul în depărtare/ memoria ca un abator/ rămăşiţe de strigăt urmărindu-mă/ pas cu pas// nu sunt nici oaspete/ nici gazdă/ în casa poemului/ ale cărei uşi rămân deschise. Punctul pe care l-am pus nu aparţine, fireşte, acestei variante îmbunătăţite, deşi uneori punctuaţia lămureşte fluxul/refluxul desfăşurării ideilor. La poetul tânăr punctuaţia se cere, măcar la nivel de manuscris, ciornele, altfel, arătând ca mâzgăleli, neglijente versurile/sensurile revărsându-se în susul şi în josul casei poemului care, în loc de scară interioară cu trepte, ar avea o pantă abrupt înclinată, imposibil de urcat şi vertiginoasă la coborâre. Pentru scrierea de poezie fără punctuaţie este nevoie de un îndelungat exerciţiu, astfel ca şi cititorul, conservator prin definiţie, să fie câştigat, înţelegând fără dificultate şi respingeri din start, nu de extravaganţa la vedere a poetului, de exerciţiul preţios şi folositor în a citi cu participare sporită la tot. Transcriu cu plăcere drum în februarie, fără nici o intervenţie, comentând, poate, la sfârşit: „O stare asemănătoare beţiei/ un dans/ un pegas umilit în frâuri// aripă// cu puterea disperării/ e nestatornicia care mă smulge/ voiam să rup himenul unei întunecate vieţi/ şi să ies/ în căutarea altui drum/ căruia ca şi acestuia în zadar să-i supravieţuiesc// şi ce poate fi/ imensul pustiu/ garnisit cu oglinzi prin care şerpuieşte/ şi chinul de a nu întoarce capul/ dacă nu un viu mister?// peregrin împăcat/ trupul îmi sfidează voinţa/ găseşte singur ieşirea/ prunc-marionetă căruia i s-a pus pe umeri un înger// cum o oboseală/ îşi coboară aripile/ îngerul trâmbiţaş mă aşteaptă/ răbdător// exact ca într-un pântec viu// dincolo de priviri lancea nimicului/ veghează singura poartă”. Este acest poem o reuşită, la cei numai 22 de ani ai autorului! Faţă de varianta reală a primului poem, pe care parcă vi l-aş fi tradus, fără să trădez, însă, prea mult, drum în februarie este cu certitudine o bună, o excelentă continuare a lui. O sinteză a ideilor care vă bântuie intens. (Silviu Gongonea, Tighina – Vâlcea).