Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea


Dacă eroina nuvelei dvs., Ana, copilul ţinut din scurt de o bunică înţeleaptă, are ceva din copilul care aţi fost, aş putea să cred şi să vă spun fără să exagerez că datoraţi în bună măsură păpuşilor dvs. bucuria de astăzi a scrisului dens şi vivace, exerciţiului impecabil până la a da de bănuit, luminos şi plin de nerv. Cum asta? Fetiţa croitoresei era ahtiată după păpuşi, dvs. eraţi la fel de interesată de veştile pe care aceasta vi le aducea din exterior, în schimbul păpuşilor, fireşte, şi iată cum casa copilăriei de pe strada Popa Nan, de fapt casa unei fabuloase bunici, se însufleţeşte rodnic, în folosul prozei, se umple de acţiune şi de personaje, de lumea romantică ce nu şi-a încheiat încă veacul. Tăcerea păpuşilor trădate se răzbună în pofta de comunicare a autoarei, în dezlegarea în amintire a limbilor tuturor locuitorilor casei, îndatorând amănunţit pe toată lumea cu spunerea de poveşti unii despre alţii, unii către alţii. Dar dacă, prin absurd, tot ce povestiţi este rodul imaginaţiei, e cu atât mai bine. Vă voi sărbători reuşita, cu forţa unei nostalgii gemene, trascriind aici un scurt pasaj din Casa de pe strada Popa Nan, adoptându-vă plină de un firesc sentiment de încântare că s-a deschis o uşă în faţa Alicei şi ea păşeşte cu dreptul, iară şi iară, în ţara minunilor. „Pe bătrânul Costache mi-l aminteam vag, bunica mai povestea de el. Lumea spunea că e nebun că se închină când trece prin faţa şcolii unde a învăţat, dar el zicea că se închină că şcoala i-a salvat viaţa, că ştia să scrie şi să citească, ba, pe deasupra, mai învăţase şi şcoala de contabili şi nu l-au luat la război, ci undeva în spatele frontului la administraţie, spre indignarea familiei. «Istoria nu se face cu monoclu şi papion, domnule!» – îi spunea bunicul de câte ori avea ocazia. Şi pe urmă, de război vorbea în picioare şi cu teamă ca de necuratu’, că de glonţ să nu moară se temuse toată viaţa şi de glonţ a murit. Dar cel puţin pe acela şi-l trăsese singur. Bunica spunea că fără voie, unchiul, că cu bună ştiinţă. Dar bătrânul nu se întorcea să povestească şi tot ce ni-l mai amintea de el era sărbătorirea anuală pe care o făcea bunica în amintirea lui, că măcar cu atât să îl pomenim, zicea, dar noi ne aminteam de el la fiecare început de iarnă, cum spunea că, dacă unei femei îi miros hainele groase a naftalină, să fugi cât te ţin picioarele că e o leneşă, că o femeie harnică îşi primeneşte hainele des, iar înainte de venirea iernii pune în buzunarele paltoanelor săculeţi cu vanilie, nu cu naftalină. Şi eu credeam că asta înseamnă lume bună – să porţi ciorapi de mătase, pantofi cu toc şi haină de blană, să miroşi a parfum şi nu a naftalină, a vanilie şi nu a fiertură. Că bunica nu-mi dădea voie să intru în bucătărie tocmai ca să nu-mi miroasă hainele a mâncare, dar în ziua aceea, la sărbătorirea lui Costache, aveam musafiri şi bunica insistase să mă îmbrac în rochie de catifea, nu voi uita rochiţa aceea niciodată, catifea maronie şi portocalie; părul legat în funde învârtite pe nasture, mari, portocalii, grele, prinse în agrafe în cozile mele prea scurte şi prea subţiri, încălţată în ghetuţele de catifea neagră cumpărate de bunica de la un negustor de pe Lipscani, polonez şmecher dar, meşter bun, spunea ea, am intrat în bucătărie unde se pregătea mâncarea. Şi, prinsă cu primirea musafirilor, bunica nu mi-a simţit lipsa, nu a trimis fata să mă caute, iar eu m-am luat de vorbă cu Vasiliki, bucătăreasa grecoaică de care bunica spunea că fură din mâncare, că face ciorba prea slabă, cafeaua prea dulce. În fine, când a trebuit să fiu prezentată invitaţilor, să spun poezia pe care o învăţasem cu trudă în zilele de dinainte, am apărut roşie la faţă din cauza aburilor de la bucătărie, cu fundele neordonate, ghetuţele pline de făină şi mirosind a sarmale. Bunica s-a înnegrit la faţă. Urcă la tine în cameră, mi-a spus, dar nu mai alerga pe scări, Ana, nu mai alerga pe scări! Şi am ascultat-o. Ce mai conta că eu vroiam să spun poezia, şi că o repetasem, cu o seară înainte, de zeci de ori, în faţa ochilor împietriţi în porţelan ai păpuşilor mele?” (Anca Tomici, Bucureşti)