Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea


V-am reproşat, şi poate pe nedrept, şi în alte vremuri, plăcerea de a nu spune până la capăt ce aveţi de spus şi de a folosi obsesiv semnul celor trei puncte. Dar nu la capătul poemului de obicei scurt, ci chiar de la început. De unde să bănuiască cititorul rostul puncte-punctelor, valoarea acestui semn de punctuaţie de care mi s-a părut şi mi se pare că abuzaţi inutil? Un astfel de mod de segmentare lăsându-te neputincios să-ţi mai imaginezi ce este în sufletul autorului. La urma urmei, cine ştie dacă nu este acesta un semn, singurul semn sugestiv care vi se potriveşte ca o mănuşă! Iată un prim poem, care parcă n-ar fi de lepădat: "... m-am încercat în nişte după amiezi/ cu Moartea/ ce,/ fără de nici un gaj/ întru acelaşi cerclaj,/ venea, fugea,/ oferea un preţ dezonorant,/ cam cât pe-un amant/ care cerşea;// ... n-am ajuns la nici un consens, deşi-mi pricepeam împotrivirea,/ precum şi menirea,/ ca pe-un nonsens;// ... venea, fugea,/ cerşea galopant,/ un preţ dezonorant.../ încă s-aştern zăpezi...;/ ... nonşalant,/ n-am vrut să-i fiu amant...// ... (care,/ în nişte după amiezi trecătoare/ ale mele/ ce călcau înspre noi apusuri cu cocoare!)" Poemul se intitulează un preţ şi nu trebuie să-i pretindem absolut nimic, să-l luăm aşa cum este, uşor modern, uşor de modă veche, cum şi uşor inutil, paşnic, brodat pe o temă cu siguranţă dificilă.

Cititorul, de felul lui liber şi neindiferent la libertatea celuilalt, se află într-o schimbare bună de dispoziţie în faţa efortului copilăresc de a se lăsa prins în păienjenişul însorit al pastelurilor dvs: "arunc, iar cu toiege/ în fâlfâiri de cocoare,/ mă dor, iar, amurgurile toate,/ pribege,/ secundele se petrec în fuioare/ şi ţes drumurile de noapte// buzdugane/ Feţi-frumoşi, dezinteresaţi/ mai aruncă/ înspre Luna smerită,// încă mai e timp de basme/ încă ne mai simţim copii păcăliţi...// voi prinde, oare, o înserare,/ să-i pot spune Lunii, că-s pornit înspre-o altă zare?" (iar). Şi trecem, curioşi la alt poem zadarnic în frumuseţea lui. Zadarnic nu din vina lui şi-a autorului de nebăgat în seamă, ci din vina noastră: "mă joc cu litere/ peste cuvinte nerostite,/ cu sunete/ peste cânturi neauzite,/ mă joc cu clipele/ peste vieţi netrăite,/ îmi joc lopeţile,/ desfrânat-călătoare,/ peste nisipuri zburătoare/ ... secundele trec/ şi tac.../ m-aplec,/ mă petrec/ şi mă-m­pac/ singur cu mine,/ pe când gând abia de s-a-nfiripat,/ şi el desfrânat,/ peste drum de dorinţi,/ peste refuzuri cuminţi" (mă-mpac).

Sigur că după un text, sau un film cu orori şi obsesii sexuale, poeziile dvs. cuminţi au un gust desuet, dar oamenii cu suflet simplu şi cuminte fiind din ce în ce mai puţini şi pe cale de dispariţie, de ce să nu aibă şi aceştia poeţii lor care să se îngrijească de grădinile lor cu iarbă înflorită? "mă aflu descifrat,/ peste amiezile mele/ un frâu pentru nepotcoviţi/ şi neorânduiţi/ mi-mpleticeşte mâinile,/ călcâie fără de pinteni, scări şi potcoave/ mi se-ndărătnicesc;/ arunc şei peste apusuri/ şi-o iau la razna/ de unul singur// se vor întoarce anotimpuri,/ miei zburdalnici vor momi iar ţâţe/ sterpe,/ nou timp/ pentru noi biserici în muntele Olimp,/ bărci s-or îngrămădi, ceas de ceas,/ peste-un nou izvorât Pampas/ şi-o vom tot lua la razna,/ tot de câte unul singur" (Mă aflu descifrat). Poetul simte nevoia să se facă văzut în toată singurătatea lui, în traiul lui puţin din puţin, şi vibrând tragic în singurătate de nevoia de a fi sincer şi povestind senin aproape nimănui: "m-am educat singur, stând deoparte de Marele Bal/ ce, întruna, mi se pare ancestral!../ ... (nu mi-a trecut nici prin gând/ că vreodată ajung să mă mint blând...)// m-am petrecut singur, încrezător, peste orice-ncercări,/ ..." (Copil Teofil, comuna Zădăreni, Arad).