Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea


Monica Patriche

Acum, mă sperie gândul că a trecut cam mult timp de când nu am mai scris. Şi nu numai aceasta. Oricât aş citi, sunt limitată până la urmă tot la propria mea sensibilitate. Nu cred că voi putea sări vreodată înafara ei... Aşa că am făcut un experiment: mi-am deşeratat sufletul, să mă cunosc pe mine în primul rând. Vă trimit rezultatele acestui experiment, împreună cu concluziile mele. Ce am găsit în sufletul meu: lacrimi, evlavie, inconsistenţa apei (datorată lipsei de viaţă trăită din copilăria mea, a singurătăţii de atunci şi a amintirii unui fel de ceaţă împletită cu strigăte şi cu teamă), nevoie de simplitate şi de unitate a poemului, o lipsă a preocupării faţă de concret (ceea ce se poate datora matematicii). A trecut lunga perioadă când vara stăteam la mânăstire, vindeam icoane şi participam la slujbe, iar de citit citeam doar cărţi despre iubirea lui Dumnezeu... dar mi-a modelat sufletul într-un fel de care nu pot face abstracţie. Multe din lecturile mele au avut aceste teme: lacrimile, evlavia, liniştea. Au fost ani când nu mă interesa altceva decât Dumnezeu şi eram fericită să stau cât mai mult în Biserica Lui.
Aşadar, nu ştiu ce teme să găsesc, care să se potrivească felului meu de a fi. Aproape că nu cred că lecturile ar putea să înlocuiască conţinutul sufletului meu care ar dori să se exprime.

1.
Lacrima nu este a celui ce plânge.





Maica păstrează lacrimi de la


naşterea pruncului


şi plânge cu ele.





Dacă pruncii pietrelor


nu ar mai răni la naştere


pe mamele lor!


Căci ele nu ştiu a plânge.





Laptele li se preschimbă în piatră -


va fi ea îmblânzită


cu sânge şi lacrimi?





Tot locul e potrivit pentru plâns.





2.


Odihneşte-te, carte a mea, obosită de


trudă. Mâini albe şi negre te vor atinge şi cerceta.


Poemele mele - glasuri în peşteri, doar lilieci le


mai ştiu.


Zăvorăsc intrarea în cartea aceasta.


Cu pietre, cu pacea celor care abia au plecat.


Fiecare poem va fi răsplătit pentru dragostea sa.


Poemul acela nescris, despre merele roşii, ca


obrajii celor iertaţi. Şi despre cei înarmaţi în


mijlocul zilei.


Îngerii au uitat cum sunt obrajii celor iertaţi.


Cete de îngeri. Şi de ar şti toate chipurile...


Zăvorăsc intrarea în cartea aceasta. Cine are


memoria îngerilor?





3.


Dulce este să moşteneşti ostenelile


fluviului, şi aceşti copaci învecinaţi,


mai degrabă decât unii necunoscuţi şi străini.





Fluviul împărţea pământul în două:


un mal pe care eram noi, mai înalt şi


mai pur, dar nesigur. Celălalt,


îndepărtat, părea mult mai umil.





Toamna, copacii erau obosiţi şi stingheri.


De nesomn şi de stat în picioare. Cu fiecare zi


creştea oboseala.





Dunărea îmbrăţişa, în unicul ei anotimp,


plecarea.





Unicul ei anotimp eram noi. Şi noi am


plecat, şi am fost plini nu de zilele noastre,


pe care le respingeam, ştiindu-le rele.


Preaplini de zilele ei am fost - atât de uşoare


cum nu ştiu dacă au mai avut alţii.





4.


Îndrăgostiţii cunosc ca nimeni alţii


oraşul. Ei sunt dovada că sufletul


se află încă în trupul lui viu.


Iată-i: buze căutând alte buze


călăuzitoare. Locurile străbătute de ele


nu sunt zadarnice, ochiul se retrage


la locul lui, şi mâna îşi găseşte propriul


ei loc - în mâna celuilalt.


Şi iată cum îndrăgostiţii au nevoie


de această eliberare de tot ceea ce ar răci


truda mâinilor şi a buzelor lor


de a da ascultare.


Ca pietre vii, cuvintele pe care


şi le spun. Numai durere în culegerea


sfântă a glasurilor. Îndrăgostiţii cunosc


ca nimeni alţii aceasta.





Îndrăgostiţii cunosc ca nimeni alţii


oraşul: nu oraşul acesta văzut, ci


acela pe care doar inima lor îl înţelege.


Mă întreb dacă buzele le-au fost liniştite,


astfel încât cea mai mică mişcare a lor,


un mic zâmbet, să fie socotit o călătorie?


Şi aşa trebuie păzite buzele, ca apele.


Ce paznic le păzeşte? Aşa, dacă vreţi,


veţi şti şi veţi spune frumuseţea sfârşitului.


Voi cunoaşteţi ca nimeni alţii oraşul: nu acesta


văzut, ci acela pe care doar inima voastră


îl înţelege.