Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Actorul sacerdot de Sorin Lavric

Jerzy Grotowski, Teatru şi ritual. Scrieri esenţiale, traducere din poloneză de Vasile Moga, prefaţă de Geroge Banu, Bucureşti, Editura Nemira, 2014, 362 pag.

E o uimire ca, deschizînd cartea unui regizor de teatru, să dai peste o veritabilă mistică cu virtuţi educative. Căci numai în aparenţă Grotowski e om al teatrului, în realitate e un sacerdot din epoca misteriilor, un preot căruia timpul i-a jucat o festă neplăcută, născîndu-l prea tîrziu, în secolul al XX-lea, într-un timp cînd moartea artelor a devenit un fenomen epidemic.

Grotowski ar fi trebuit să trăiască în vremea lui Pitagora, sau cel tîrziu în secolul lui Euripide, doar aşa vocaţia sa scenică ar fi putut găsi o împlinire pe măsură. Din păcate, polonezul a apărut în timpul agoniei teatrului, într-un ceas cînd înzestrarea pentru scenă, nemaiavînd un cadru prielnic creşterii, se preschimbă într-un motiv de suferinţă. E cazul artiştilor minunat dotaţi ce se ivesc într-un climat golit de spirit: oricît de profundă le-ar fi chemarea, vor împărtăşi destinul meschin al generaţiei, ducîndu-se în jos sub inerţia epocii. Ce s-a întîmplat cu Grotowski în Polonia postbelică (s-a născut în 1933 şi a murit în 1999) se întîmplă azi cu orice artist ale cărui predispoziţii depăşesc media statistică a mediocrităţii colective. Se va zbate o bucată de vreme opunîndu-se curentului de letargie contagioasă, pentru ca în final să abdice părăsind breasla.

Că teatrul e în cădere liberă e un fapt ce nu mai are nevoie de argumente. E îndeajuns să asişti la una din sutele de piese jucate pe scenele actuale ca să simţi că orice urmă de spirit le-a părăsit incinta. Pustiul acesta Grotowski l-a simţit în anii ‘60, cînd a intuit că spectacolul de teatru e forma degradată a unui ritual căruia contemporanii i-au pierdut sensul. Şi cum ritualul e o ceremonie care se desprinde dintr-un sol religios, prăbuşirea teatrului vine din destrămarea viziunii mitice. Nu mai respirăm acelaşi aer mitic ca omul din trecut, cu alte cuvinte, nu mai împărtăşim vreo premisă metafizică, rezultatul fiind o decuplare a insului de la sursa de sensuri a lumii. Omul contemporan e un sinistrat ce se zbate degeaba într-un univers stupid. Cînd un asemenea sinistrat merge la teatru, el aşteaptă să vadă un spectacol agreabil care să-i aline chinul pe care zbaterea stupidă i-l provoacă zilnic. Tocmai tipul acesta de spectacol îl scoate din minţi pe Grotowski, în concepţia căruia calea cea mai sigură de a distruge arta scenică e s-o cobori la treapta unei reprezentaţii artistice. Teatrul nu e artă laică bună de distrat semidocţii, ci punere în scenă a unor misterii la care participă aleşii. În ochii polonezului, o piesă, ca să fie reuşită, trebuie să împrumute tensiunea unui oficiu religios, actorii fiind preoţii al căror talent trezeşte în spectator sentimente cvasimistice. Teatrul ori e ritual laic deşteptînd în spectator latenţe metafizice, ori nu e nimic. Potrivit acestei optici, spectatorul trăieşte piesa cu aceeaşi răscolire cu care un credincios participă la liturghie, greutatea fiind ca actorul să reuşească să-i provoace privitorului o astfel de transă.

Şi dacă esenţa teatrului stă în relaţia vie dintre actor şi spectator, Grotowski va renunţa la toate convenţiile pe care se sprijină teatrul: decor, graniţa despărţitoare între scenă şi sală, vestimentaţie, joc de lumini, machiaj, coregrafie. Nu va mai rămîne decît legătura dintre actor şi privitor, pe care regizorul o va interpreta dea lungul timpului în două moduri. Primul mod pune accentul pe provocarea în spectator a transei eliberatoare, un soi de catharsis de uz modern, caz în care spectatorul devine un cobai pe care talentul histrionic îl manipulează scenic spre a-l aduce în starea dorită. La acest mod de înţelegere Grotowski va renunţa cînd îşi va da seama că, din dorinţa de a-i „încărca” pe spectatori cu emoţii puternice, actorii se dedau unei histrionii de joasă speţă, rezultatul fiind îprofanarea piesei, adică terfelirea „sarcinii mitice” pe care o are. Ca să joci pe înţelesul mediocrilor trebuie să cobori ştacheta, consecinţa fiind alterarea atmosferei pînă la pragul deriziunii, cînd efectul cvasireligios nu mai poate fi obţinut. Potrivit acestei logici, cea mai mare pacoste pentru un regizor sunt spectatorii abrutizaţi, acei consumatori blazaţi cărora numai piesele meschine sunt în stare a le spune ceva.

Nemulţumit de dependenţa de răuaugur ce face ca jocul artiştilor să fie la cheremul publicului, Grotowski va suspenda relaţia actor-spectator şi va redefini esenţa teatrului, care de acum încolo va consta în relaţia actorului cu predispoziţiile sale înnăscute. Accentul se mută astfel de pe influenţa actorului asupra publicului pe trezirea în actor a acelor latenţe unice în stare a-l preschimba într-un receptacul al misterului. Că publicul participă sau nu la dezvăluirea misterului e un lucru mai puţin important, de însemnătate fiind ca actorul să-şi declanşeze toate potenţele pe care le are din naştere. În acest caz, actorul e mijlocitorul de geniu, care îşi transformă trupul într-un medium apt de a transmite o taină, şi ceea ce este remarcabil e că taina iese din fiinţa actorului, şi nu din tema piesei. E ca şi cum înlăuntrul actorului s-ar petrece o hierofanie, o izbucnire sacră a unui sens la care artistul nu ajunge decît dacă se dăruieşte integral artei sale. Şi pentru a se putea dărui, actorul trebuie să înlăture blocajele (inhibiţii psihice, dificultăţi fizice) de care e marcat. Actorul devine astfel un factotum, un performer, un supraom de talentul căruia depinde reuşita piesei, şi de aceea nu mai contează dacă piesa e văzută de un public sau e trăită solipsist doar de actorii de pe scenă. Căci dacă hierofania are loc, atunci pragul transei religioase a fost atins, situaţie în care martorii exteriori sînt inutili. Acestei hierofanii Grotowski îi spune Act (cu majusculă). Putea să-i spună „zeu”, „stihie” sau „numinos”, mesajul ar fi fost acelaşi, şi numai un scrupul modern l-a silit pe regizor să aleagă noţiunea laică de Act.

Cînd joacă autentic, actorul săvîrşeşte Actul, îl scoate la lumină, îl actualizează, iar scoaterea la lumină a Actului e epifania misterului, adică un alt sinonim pentru hierofanie. Cînd epifania nu are loc, piesa decade la treapta spectacolului obişnuit, simplă reprezentaţie scenică destinată distracţiei, iar actorii, în loc să fie sacerdoţi ai misterului, se complac în pielea unor histrioni sterili. În concluzie, scopul teatrului nu e teatrul, ci epifania Actului ce se petrece prin teatru. „În ce mă priveşte, eu nu simt că teatrul ar fi pentru mine un ţel. Există doar Actul. Şi e posibil ca acest Act să se menţină aproape de textul lucrării dramatice luate ca bază. Dar eu nu-mi pot pune întrebarea dacă Actul a fost sau n-a fost o realizare a textului. Nu ştiu. Chiar nu am cum să ştiu dacă a fost sau n-a fost o realizare fidelă. Pe mine nu mă interesează teatrul cuvintelor, pentru că el se bazează pe un mod fals de a vedea existenţa umană. Nu mă interesează nici teatrul fizic. În fond, ce fel de teatru mai e şi ăsta? Acrobaţii pe scenă? Ţipete? Indivizi care se tăvăleasc pe podea? Violenţă? Nici teatrul cuvintelor, nici teatru fizic, ci existenţa vie în manifestările ei.” (p. 256)

„Existenţa vie în manifestările ei” e chiar Actul care izbucneşte în actor în clipele de graţie. E zeul a cărui fiinţă iese la iveală prin jocul actoruluisacerdot. Dacă nu am şti că fragmentul citat e al lui Grotowski, l-am putea pune lesne în seama unui mistic care confundă culisele teatrului cu arcanele lumii. Un Jakob Böhme viu, descriind numenul divin, s-ar fi regăsit în întregime în tonul apodictic cu care polonezul afirmă că „există doar Actul”. Tocmai de aceea spuneam la început cronicii că numai în aparenţă Grotowski e un om al teatrului. În realitate, e un posedat căruia istoria i-a conferit un rol ingrat, acela de a face magie în manieră regizorală, fără cuvinte şi fără ţipete, doar prin sugerarea unor forţe pe care actorul, dacă are har, le poate actualiza prin jocul scenic. Forţele acestea trec prin spectatori şi se întorc înapoi la actori, reuşita unei piese de teatru stînd în apariţia forţelor. Şi să mai spună cineva că teatrul e altceva decît un ritual religios care, din nevoia de a supravieţui într-o lume desvrăjită, şi-a ascuns natura mistică în spatele unor măşti de actori laici. Din păcate, astăzi măştile laice au batjocorit natura mistică a teatrului. Grotowski a apărut prea tîrziu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara