Prietenul la nevoie se cunoaşte
În revista Timpul din august 2009 scriitorul Andrei Zanca îşi povesteşte cu amărăciune neverosmila experienţă de care a avut parte pe 26 decembrie 1989, cînd, coborînd din casă spre a cumpăra Carpaţi fără filtru de la debitul de tutun din gara Sighişoarei, a fost săltat de o echipă militară şi dus la sediul Miliţiei din gară. Lipsit de buletin şi neputînd să le risipească ofiţerilor bănuiala că au în faţa ochilor un terorist periculos, Andrei Zanca găseşte ideea salvatoare: îl roagă pe maiorul de miliţie să sune la liceul la care era angajat atunci, pentru a primi confirmarea adevăratei sale identităţi de la colegii de muncă. "La îndemnul meu categoric - eram hotărît, auzind rumoare afară, să mă scol în ciuda armelor îndreptate spre mine şi să ies, iar el a simţit asta - a telefonat la şcoala la care lucram atunci; a ridicat receptorul colegul meu de istorie-română: se auzea foarte clar şi răspunsul lui; a ezitat o clipă, repetîndu-mi numele, deşi ne cunoşteam de mult şi băusem şi cîteva beri cîndva după ore, apoi: dar ce a făcut?, a întrebat el cu prudenţă, şi după ce află că sînt reţinut în gară zice deodată: nu ştiu... nu îl cunosc." Cum vi se pare reacţia colegului? Cronicarul o consideră emblematică pentru o anumită latură morală a unora dintre români. Comentariul lui Andrei Zanca la această amară experienţă o puteţi citi în paginile revistei.
În contrast
A apărut, cu o punctualitate altădată neatinsă, nr. 8-9 al VIEŢII ROMÂNEŞTI (lunile august-septembrie). Un număr care îmbie la lectură prin numele colaboratorilor prezenţi în sumar cu proză, poezie, eseuri, cronici literare şi de artă, traduceri. Printre ei Dumitru }epeneag (un fragment din romanul Camionul bulgar), Dumitru Radu Popa, François Pamfil, Victor Neuman, Adrian Niculescu, Elisabeta Lăsconi, Cornel Ungureanu (însemnări la centenarul Eugen Ionescu), Constantin Stan, Mihai Gheorghiu, Ioana Greceanu, Constantin Pricop, Mihai Sorin Rădulescu, Vitalie Ciobanu, Liviu Franga, Paul Aretzu, Valery Oişteanu. În editorialul său, Nicolae Prelipceanu, redactorul-şef al Vieţii Româneşti, reflectează amar pe marginea unor întâmplări recente care au confiscat interesul public, în contrast cu nepăsarea faţă de situaţia grea a revistelor de cultură : "La începutul lunii iulie, scrie Nicolae Prelipceanu, cazul Ridzi a umplut lumea de indignare, mută sau sonoră. S-au consumat ani de comentarii, cum ar zice Eminescu, Ťîn tot atâtea clipeť. Dar nu despre cele discutate atunci, nu despre gesturile iresponsabile ale unui ministru de a arunca sute de mii de euro pentru nişte spectacole de gust cel puţin îndoielnic, vreau să vorbesc aici. Nu. Dar ia să ne gândim altfel: câte reviste România literară şi câte reviste Apostrof sau Familia sau Convorbiri literare sau chiar Viaţa Românească şi aşa mai departe s-ar fi putut scoate cu suma care s-a dus pe apa ŤZilei Tineretuluiť, sărbătoare ce datează de pe vremea împuşcatului? Multe, desigur". Aşa este, dar cui îi pasă?
Feerii şi mistere
SUPLIMENTUL DE CULTURĂ, numărul 240, din 5-11 septembrie, publică, în plin Festival Enescu, un interviu cu Giovanni Antonini, liderul (cam nepotrivit, poate, cuvîntul ales de colegii de la SDC) Il Giardino Armonico, ansamblu de muzică barocă invitat, de curînd, la Ateneu (despre care a scris, cu emoţie, Marina Constantinescu în România literară nr. 36). Antonini evocă începuturile din '85, cu greutăţi şi prietenie, cu şansă care i-a surîs acestei formaţii de nişă. Nu spectaculosul a fost miza lor, deşi barocul, poate, într-acolo duce. Reprezentaţia de la Bucureşti a stat pe teme de tremolo al omenescului, în plînsul Mariei, deopotrivă la Monteverdi şi Ferrandini (ale cărui compoziţii, spune Antonini, i-au fost mult timp atribuite lui Händel). Patimile filtrate prin suferinţa ei de femeie şi mamă i-au adus în acelaşi concert pe Vivaldi, Conti, Weiss. Este, cu expresia lui Marius Constantinescu, autorul interviului, un lux al improvizaţiei în această plimbare prin secole şi teme. Ceea ce nu înseamnă, neapărat, originalitate căutată cu orice preţ. Ci, "un motiv, o justificare, o necesitate profundă." Şi potriviri, precum aceea, nuanţată, în toate sensurile, cu Cecilia Bartoli, şi cîştiguri în substanţa omenescului, nu doar în performanţa scenică. Şi proiecte, de pe care Giovanni Antonini abate abia un colţ de cortină. Fiindcă muzica lor, o spune, e un teatru. Cu fastuoase, paradisiace decoruri de sunete.
Elegie pentru căruţele cu roţi de lemn
În FLACĂRA LUI ADRIAN PĂUNESCU (nr. 33-34) găsim, ca pe un dar nesperat, pagini de jurnal de dată recentă semnate Fănuş Neagu. Întrucât dar din dar se face rai, reproducem un fragment pentru cititorii României literare. Este vorba de o însemnare plină de nostalgie despre lumea pierdută a copilăriei marelui scriitor, care, iată, după ce ne-a îngrijorat pe toţi cu starea sănătăţii lui, redevine un magician al cuvintelor, aşa cum îl ştiam:
"18 iulie 2009.
Primesc vizita lui Nicu Negoiţă de la Grădiştea. Discuţii în legătură cu casa părintească, aceea unde m-am născut, care urmează să se transforme în Casa F.N. Cercetăm împreună fotografii vechi. Apoi, brusc, mă anunţă că în câmpie nu mai găseşti căruţe cu roţi de lemn. Toate căruţele au acum roţi de cauciuc. Mă înfior ca de o mare şi ireparabilă pierdere. Când eram adolescent, dormeam, vara, afară, pe un pat înjghebat dintr-un fund de sanie îndesat cu lucernă cosită peste care întindea mama o cergă şi un cearşaf. Aşezat sub salcâmii de sub leasa de porumb, urmăream mersul şi răsturnarea constelaţiilor şi ascultam, răpus de vrajă, sunetul faraoancelor vreunei căruţe rătăcind stingheră prin stepă şi prin ceaţa nemărginirii. Cel mai dulce şi mai tânguios cântec. Era atâta minune risipită-n acel cântec monoton încât n-o puteai cuprinde numai cu inima, deseori apelând şi la o lacrimă. Au dispărut căruţele brăilene, fabuloasele lor coşuri pictate. Au dispărut rotarii, şaretele, docarele domneşti. Plutesc tot mai întunecat pe un drum care-mi colindă sufletul. Dumnezeule, şi câte poveşti cu căruţe care şi-au rupt roţile în viroagele drumului spre Brăila! Convoaiele ducând grâu la vânzare în Oborul Mare îngreuiau pământul cu cântecul dulce al roţilor. Iar când intrau pe drumul ceairului, şinele de fier îşi uneau şuietul lunecos cu adierea ovăzului sălbatic. Faraoancele cântă acum numai în amintire. Această stranie pierdere doare ca o moarte mirosind a scorţişoară. Trebuie să recitesc Ťsuneteleť căruţei lui Nicolae Velea şi să mă cutremur că lumea a trimis încă o poveste la păstrare în lumea de trandafir a misterului. Timpul bătrân se îmbogăţeşte cu odoarele pe care ni le-a jefuit... Noi..."
Decât să comentăm acest text de o remarcabilă frumuseţe literară, mai bine îl recitim.
