Interviurile doamnelor
Un interviu ca o extraordinară carte de memorii concentrată este cel pe care prinţesa Marina Sturdza îl oferă revistei Elle, mai precis Mihaelei Spineanu-Frank, în numărul din septembrie. Plecarea din România la venirea comuniştilor seamănă cu un film de aventuri, dar a fost realitate (Cronicarului i-a amintit de fuga din ţară a Monicăi Lovinescu): "A fost o plecare din ţară foarte complicată, fiindcă după venirea comuniştilor toată lumea a fost arestată - deci şi tatăl meu, şi tatăl meu vitreg au ajuns în închisoare. Alţi membri ai familiei au avut domiciliu forţat, în diverse locuri. Tatăl meu vitreg salvase viaţa a mulţi evrei şi, când a ieşit din închisoare, underground-ul evreiesc s-a mobilizat şi le-a creat lui şi mamei mele o identitate falsă, pentru a putea fugi din ţară. Eu aveam trei ani şi jumătate şi eram, evident, destul de incomodă ş...ţ Am fost luată ulterior de către secretarul legaţiei elveţiene, un domn pe care îl chema Armando Gropeti şi avea şi el copii. Am fost sedată, ca să nu vorbesc româneşte şi m-a scos din ţară ca şi cum aş fi fost copilul lui. M-a dus în Elveţia, unde trebuia să mă întâlnesc cu părinţii. Însă, între timp, ei dispăruseră." Aventurile au continuat şi, până la urmă familia Sturdza-Bragadiru ajunge în Canada... la o fermă de porci, separată "de secole de istorie", de restul familiei, de prieteni. Intervievata precizează că ideea exilaţilor aristocraţi care au scos o seamă de valori din ţară şi au trăit pe roze în exil e un mit: "...Să pleci cu hainele pe care le porţi şi să reîncepi totul de la zero. În Alberta, pot să vă spun că în anii '50 oamenii nu auziseră de România. ş...ţ singurătatea era absolut inimaginabilă şi nu-ţi mai rămânea nimic din tot ce clădiseşi - în cazul familiei mele - timp de secole. Nu mai rămânea nici o referinţă la trecut, la propria identitate. Apoi, sărăcia era extraordinar de mare. Noi am locuit 6-7 ani într-o pivniţă, toaleta era la al treilea etaj, baia la al şaptelea. Mama a organizat pivniţa cu perdele ca să facă un fel de separaţie". Restul poveştii, despre cariera pe care prinţesa Marina Sturdza o face în jurnalismul de modă şi în lifestyle, despre marii creatori de modă pe care-i cunoaşte, de pildă Armani, despre eleganţa vestimentară şi nu numai şi, în fine despre implicarea în acţiuni caritabile, găsiţi în interviu. O ultimă idee privitoare la România: "Ca în orice ţară postcomunistă, totul este politizat mult prea mult. În lume lucrurile-s mai simple". Un interviu la fel de pasionat, şi tocmai pe tema politicului şi a implicaţiilor lui nefaste, este dat, cu francheţea şi ascuţimea de spirit bineştiute, de doamna Tia Şerbănescu revistei 22, nr. 36 (1-7 sept.). Titlul interviului, Dacă nu e caracter, nici credibilitate nu e, este argumentat într-unul din răspunsurile la chestiunile Rodicăi Palade: Este caracterul de vânzare? În foarte multe cazuri, da. Iar cei care sunt caractere cu adevărat s-au şi retras din zona asta şa presein.Cronicarţ. ştiu că ori vor fi striviţi dacă nu se supun sistemului, ori vor trebui să cedeze, dacă vor să reziste şi să îşi facă un rost". Din fericire, mai există gazetari ca Tia Şerbănescu - nu prea mulţi, ce-i drept - care nici nu cedează, dar nici nu se retrag. Chapeau!
Otrava presei literare
În ancheta găzduită de revista Acolada (Satu Mare, iunie 2009) pe tema relaţiei dintre scris şi lectură, Livius Ciocârlie şi Liviu Ioan Stoiciu dau răspunsuri inspirate. Amîndoi au acel simţ al realităţii care le împrumută o luciditate dezarmantă. Începutul lui Livius Ciocîrlie e în nota modestiei autoflagelante cu care ne-a obişnuit: "Poate că mi-aş exprima şi mai adecvat sentimentul dacă n-aş răspunde, fiindcă nu prea găsesc ce. Nu ştiu să meditez. Am uneori idei, mai adesea păreri, de obicei trecătoare, dar dacă e să tratez o temă mă simt stingher. Mai ales una de ordin general." Şi totuşi, din felul cum răspunde în continuare, Livius Ciocârlie dovedeşte că ştie să mediteze cu şarm, concizie şi profunzime. De unde atîta înclinaţie spre jupuirea în public la distinsul intelectual bănăţean care, culmea pedepsei de sine, a ales să-şi mute domiciul stabil în viesparul capitalei? "Ca cititor, nu mă mai simt în stare să dovedesc cărţile care nu mă atrag. Ca autor, am abandonat veleitatea de a fi contemporan cu vremea în care trăiesc: mă văd redus la ce-mi trece prin cap." Aşa i se întîmplă şi Cronicarului, şi multora dintre intelectualii noştri. Mai grav e cînd realitatea te face să nu-ţi mai treacă nimic prin cap. Liviu Ioan Stoiciu nu se lasă mai prejos cu francheţea: "Fiindcă nu pun bază pe memorie, îmi reîmprospătez mereu lecturile. Adevărul e că la vîrsta mea citesc numai din plăcere. şi cum nu mai am nimic de demonstrat, scrisul a intrat şi el în regim liber. ŤNu mai stau în prizăť (am energie Ťautogenăť). Dacă nu m-ar otrăvi viaţa literară românească şi firea mea nu şi-ar da în petic în particular, aş fi un scriitor împăcat cu sine." Liviu Ioan Stoiciu nu exagerează defel în privinţa otravei care umple presa literară, dar, pe de altă parte, ce Dumnezeu ne-am face fără această presă?
False atribuiri
Cronicarul s-a mai referit la cazul ciudat al unor false atribuiri, avându-l ca "beneficiar" pe Octavian Paler. Încă de pe când el trăia i s-au pus în seamă texte pe care nu le scrisese, făcute mai întâi să circule pe Internet de unde le-au preluat diferite publicaţii. Intrigat, dar şi oarecum amuzat, autorul Polemicilor cordiale a apucat să se dezică, în Cotidianul din 13 martie 2006, de un bombastic "Interviu cu Dumnezeu", "capodoperă" pentru care primise exaltate felicitări de la un admirator din Braşov: " Nu eu i-am luat lui Dumnezeu interviul pe care autorul real al âcapodoperei> (mult prea modest pentru un reporter metafizic) l-a publicat pe Internet şi în diverse reviste sau jurnale cu numele meu! Eu nu-mi permit să discut atât de familiar cu Tatăl nostru ceresc".
Nu a fost totuşi auzit Paler de toată lumea, din moment ce bizara falsă atribuire continuă şi postum. În revista de la Târgovişte CONTRASENS (nr. din 7 iulie a.c.), primită recent la redacţie, dăm peste fragmente din acelaşi abracadabrant "Interviu cu Dumnezeu", atribuit lui Octavian Paler fără să fi fost al lui. Ne întrebăm ce e mai rău în materie de literatură: să ţi se fure ceva ce-i al tău sau să ţi se dea ceva ce nu este?
Teatrul de revistă Stelian Tănase
Cu sau fără baze reale, pisica moartă a pornografiei a tot fost, destulă vreme, aruncată peste gardul generaţiei 2000. Atât de des încât, dacă dăm crezare celor auzite, tinerii autori par să fi inventat, pur şi simplu, genul. Ca şi cum până la ei cuvintele care nu apar în DEX şi scenele care nu se petrec la lumina zilei n-ar fi fost consemnate în scris, cu delicii mai mult sau mai puţin vinovate. Iată de ce merită salutat o dată în plus echilibrul critic cu care Claudiu Turcuş comentează în ultimul număr al revistei Vatra (7-8/ 2009) un recent roman al lui Stelian Tănase. Finalul, mai cu seamă, e de citat: "În concluzie, răpus de vanitatea plăsmuirii unei arhitecturi diegetice monumentale, autorul excelentului Corpuri de iluminat (1990) nu mai reuşeşte în Maestro decât un melting-pot pretenţios în intenţie, dar decepţionant în realizare. Kitsch pornografic în veşminte de melodramă, sublimat artificial de spasme intertextuale, apoi experiment eşuat în faza de montaj (cele două culoare narative - cinematografic şi confesiv - nu duc nicăieri), romanul lui Stelian Tănase nu se ridică, cu excepţia câtorva fraze, peste încercările mai tinerilor şi necultivaţilor săi colegi (pseudo)mizerabilişti Ioana Bradea, Claudia Golea ori Ionuţ Chiva."
Da, numai că, dacă pe Bradea, Golea ori Chiva s-a găsit cine să-i apostrofeze de pe poziţii moralist evanghelice într-o emisiune TV, prostul gust al lui Stelian Tănase a fost în schimb tămâiat, luni bune de la apariţie, mai peste tot. Dreptate-i asta?
