Profesorul Dan Setlacec
Capricioasă cum o ştim, presa a trecut cu destulă discreţie peste dispariţia unui om ieşit din comun: Profesorul Setlacec, unul dintre cei mai faimoşi chirurgi ai României. Balanţa de pe biroul lui de acasă avea, pe ambele talgere câte un cartonaş cu cifra 8. Era măsurătoarea anilor, iar cifra se schimba în fiecare, an la 2 octombrie, ziua lui de naştere. Profesorul, care-şi punea anii în balanţă (era de altfel în zodia balanţei) cu binecunoscutul său umor, s-a stins la 23 iulie anul acesta, la 88 de ani. Pe lângă lucrările de strictă specialitate, doctorul Dan Setlacec a scris şi cărţi de interes general, cum este o istorie a medicinii noastre până la Primul Război Mondial: Medicina românească - medicina europeană, 1859-1916 (Ed. Medicală, 1995). Impresionant este şi volumul de convorbiri Amintiri. Mărturii.Opinii. Interviu realizat de Dr. Dora Petrilă (Ed. Albatros, 2000), în care dramele medicului şi, mai ales, ale medicului din România, sunt spuse fără ocolişuri. În anul 2000, Profesorului i s-a decernat Ordinul Naţional Serviciul Credincios în Grad de Mare Cruce. La televiziune s-a reluat un interviu dat de Profesor dnei Sanda Vişan (ar fi oportună reprogramarea discuţiei de la "Seratele muzicale" ale lui Iosif Sava), iar în ziare am găsit numai două evocări prompte: cea de pe blogul lui Cristian Teodorescu şi cea din Adevărul (29 iulie) semnată de Andrei Pleşu. Prozatorul Cristian Teodorescu se temea că ar putea "să apară tot soiul de prostii despre el în presă" pentru că "mulţi habar n-au cine a fost". Teamă nejustificată: presa a preferat tăcerea. Cităm din portretul colegului nostru: "Cel mai omenos chirurg din România ultimilor 50 de ani ş...ţ. În meseria lui era de o inteligenţă sclipitoare şi avea intuiţii salvatoare. Cu ani în urmă se spunea în Bucureşti că dacă nici Setlacec n-are ce să-ţi facă trebuie să te resemnezi. Cu sprîncenele lui care semănau cu aripile întinse ale unui corb venerabil, iar apoi cînd începuseră să albească, aduceau cu aripile unei bufniţe înţelepte, cu ochii lui strălucitori, chirurgul Dan Setlacec începea să-şi vindece pacienţii înainte de a-i cerceta cu bisturiul. Îi pregătea de lupta cu boala şi ştia să trezescă în ei dorinţa de viaţă. Avea duh de vindecător şi un cald bun simţ de mare umanist. Despre el se spunea că îşi citea bolnavii." Să adăugăm că citea cu mare pasiune şi că, fapt notoriu printre colegii, discipolii şi pacienţii lui, n-a acceptat niciodată bani de la bolnavi. l Andrei Pleşu l-a cunoscut şi admirat din copilărie. Nu e de mirare că-i surprinde, din câteva fraze, întrega personalitate: "Toată lumea vorbea despre harul lui chirurgical, despre ştiinţa lui de carte, despre eficacitatea lui terapeutică. În plus, era de o moralitate inflexibilă, generos, dedicat, de o sobrietate monahală. S-ar fi putut sminti uşor, sub cortegiul de osanale care îl însoţea clipă de clipă. Era un mare medic, un mare profesor, un personaj de anvergură. Mai târziu, când am avut şansa să stau de vorbă cu el mai pe îndelete, fie în micul apartament din Mendeleev, fie la vreo cină amicală, am putut descoperi amplitudinea şi profunzimea lecturilor sale, o curiozitate intelectuală dezlănţuită, un bun-gust şi o rigoare a judecăţii exemplare. Ştia să fie sever, dar avea, deopotrivă, mari resurse de umor. Putea vorbi - spre neliniştea firilor diafane - extrem de buruienos, dar nimeni nu îndrăznea să-i conteste delicateţea de fond, bunătatea, necenzurată, a inimii". O trăsătură specifică profesorului a fost implicarea, până în ultima clipă, în viaţa cetăţii. Nimic nu-l lăsa indiferent: "Îl înfuriau în mod special trei din derapajele naturii umane (mai ales în varianta ei autohtonă): prostia activă, impostura obraznică şi iresponsabilitatea. Nu suferea stupidităţile pompoase, intrigile, lipsa de pregătire, şmecheria lucrativă, necinstea. Pe de altă parte, îl iritau la culme discursurile despre defectele aşa-zis structurale ale românilor. Repeta mereu că el cunoscuse şi o altă Românie, o Românie a oamenilor întregi, puşi pe treabă, dezinteresaţi." L-am evocat nu numai din respect şi caldă admiraţie pentru omul care a fost, ci şi dintr-un fel de luptă, pierdută probabil dinainte, cu uitarea colectivă. Pentru că, vorba lui Cristian Pătrăşconiu, "Absenţa memoriei începe să fie, la noi, o boală cronică".
150 de ani de presă militară
Un frumos album aniversar publică revista săptămânală OBSERVATORUL MILITAR cu prilejul împlinirii a 150 de ani de presă militară românească. Prima noastră publicaţie militară : Monitorul oastei, "ziar oficial al }ării Româneşti" devenit, după 24 ianuarie 1859, "ziar oficial al Principatelor Unite". Între personalităţile presei româneşti militare albumul îi menţionează pe Carol Popp de Szathmary, considerat primul fotoreporter de război din lume, pe generalul Alexandru Tell, pe generalul Nicolae Condiescu, preşedinte al SSR între 1935 şi 1939, pe scriitorii Gheorghe Brăescu, Saşa Pană, Laurenţiu Fulga. Coordonatorul albumului aniversar : maior dr. Florin Şperlea.
Opiniile Despinei
Deşi se prezintă ca o instanţă a lucidităţii, OBSERVATOR CULTURAL are (numeroase) momente când îşi suspendă spiritul critic. Aşa se întâmplă în nr.227/ 2009 al revistei, în care Gabriela Gheorghişor foloseşte un instrumentar filosofico-literar pretenţios, pentru a ridica în slăvi un roman ludic, uşor plictisitor, al lui Mircea Horia Simionescu, Nesfârşitele primejdii. În evaluările şi caracterizările sale, autoarea comentariului (ne)critic se bazează şi pe opiniile unor personaje din carte, de exemplu pe opiniile Despinei, care afirmă, printre altele: "Parcă ne-am afla în universul sticlos şi alunecător al lui Dali". Citând-o cu evlavie pe Despina, Gabriela Gheorghişor susţine, la rândul ei, că "universul ficţional construit de Mircea Horia Simionescu tinde să devină unul Ťdalinianť, fluid şi elastic."
Ne întrebăm pe cine va cita eseista de la Obsevator cultural când va comenta romanul Ion al lui Rebreanu.
Teme fierbinţi
O disecţie a temelor fierbinţi, scandaloase, pe ici, pe colo, propune numărul 458, din 30 iulie, al OBSERVATORULUI CULTURAL. Problema Spiru Haret (şi nu de vizionarul ministru e vorba, ci de universitatea care l-a recuperat spre a-l vîrî în scandal), dezbătută într-un interviu cu decanul de la Litere (Universitatea Bucureşti) Liviu Papadima, care-i răspunde lui Ovidiu Şimonca de ce, împreună cu alţi mulţi profesori de la stat, susţine cauza ministerului. Cauza respectării unor reguli, aceleaşi pentru toţi, de bună seamă. Supremaţia tehnică, aşa-zisă, a învăţămîntului la distanţă, prin care - stranie descoperire! - un cadru didactic poate instrui, fiindcă de formare nu încape vorbă, mii de studenţi, e pusă la punct de profesorul Papadima în spiritul celui mai firesc umanism: "omul nu-i o maşină. Omul nu învaţă din contactul cu o maşină, învaţă din contactul cu semenii lui." Ceea ce, la particular, ca şi la statul cu frecvenţă din ce în ce mai redusă, se uită tot mai ades...
Alt palier, altă discuţie, despre situaţia politică din Republica Moldova. Textul unei eleve din Chişinău, Maria-Paula Erizanu, de 17 ani, e un jurnal de revoluţie. Furată. O recapitulare a lucrurilor mărunte şi-a marilor filosofii şi decizii de pe la trei sau cinci, sau cincisprezece ani, urmate de flash-uri din evenimentele amestecate ale unui an de speranţe pierdute. Anul cînd în Moldova trebuia să fi învins revoluţia. În loc de asta, tata se temea, domnul director avea copii din flori, doamna învăţătoare credea că "noi chiar merităm asta." O lume de adulţi rătăciţi, şovăitori. Şi de cauze pierdute, printre notaţiile, avînd atingere cu stilul colajelor de fapt divers (dar cît de pătrunzător, uneori...) din anii '80, unui adolescent sensibil, naiv, poate, dar nu uşor de păcălit. Ce se va alege, te întrebi, citind şi tresărind, de nădejdile lor, de fricile noastre?
