Administraţia faţă cu literatura
În toate gările mari există, mai nou, un stand de reviste din toată lumea, dintre cele la care, înainte de 1989 nu puteai decât să visezi. Cronicarul a descoperit pe coperta uneia dintre ele, Sciences et avenir, numărul pe iunie/iulie, numele lui Michel Serres, între altele autorul cărţii La légende des anges, aşa că a plătit pe loc preţul destul de piperat, 14 lei. A meritat, pentru că revista e bine scrisă şi pare o îmbinare între cele două tipuri de cunoaştere blagiană, cea care distruge şi cea care sporeşte tainele lumii. Filozoful Michel Serres, membru al Academiei franceze, profesor la Sorbona şi la Stanford, unde a predat cursuri de istoria ştiinţei e de partea... literaturii. Interviul său este pus sub titlul: Ucideţi povestea şi n-o să mai existe ştiinţa. Cităm şi traducem, pentru cititorii noştri, partea cea mai savuroasă din acest interviu.
"Ştiinţa modernă a luat forma poveştii, scrieţi în cea mai recentă carte a dumneavostră, Récits d'humanisme. De ce?
Ştiinţa aspira să fie un sistem coerent. ş...ţ O poveste n-are nimic de-a face cu un sistem. Ascultaţi ce spun însă astăzi oamenii de ştiinţă despre timp, evoluţie, paleontologie... Fac din toate acestea nişte poveşti întrerupte de imprevizibil, aşadar de contingenţă. O poveste conţine neaşteptatul: brusc, soseşte un mesager care anunţă că soţia ta a murit, că victoria de la Termopile a fost câştigată de cutare... Istoriile ştiinţifice sunt şi ele atinse de neaşteptat. Naşterea vieţii pe Pământ era imprevizibilă şi, la fel, ivirea Pământului în Univers şi aşa mai departe...
Spuneţi chiar: Omorâţi povestea, omorâţi literatura, şi tradiţia socio-culturală nu va mai produce nici savanţi, nici ştiinţă.
Avem un Preşedinte care a spus că La Princesse de Cléves e un c... Un şef de stat care crede asta şi care obligă o naţiune să creadă asta o conduce spre o mare catastrofă. Pentru că literatura e tocmai povestea."
Nota redacţiei ne lămureşte ce a stârnit supărarea profesorului într-atât încât să se exprime într-un mod neconvenţional, dacă nu chiar neacademic. Se pare că în februarie 2006, Nicolas Sarkozy, adresându-se unor funcţionari, le spunea, în legătură cu concursul de funcţionar administrativ: "Un sadic sau un imbecil, alegeţi dumneavoastră, a avut ideea ca între întrebările din programă adresate candidaţilor să fie introdusă La Princesse de Cléves". Acuma, Cronicarul nu ştie totuşi de partea cui să fie. Romanul doamnei de La Fayette, socotit cel dintâi roman modern din literatura franceză a fost publicat în 1678 şi e cam greu de digerat, astăzi. Ce-ar fi să se ceară funcţionarilor administrativi de la noi să dea concurs din Miron Costin, ca să păstrăm secolul, sau dacă nu, mult mai încoace, din ceea ce e socotit a fi primul roman important din literatura română, Ciocoii vechi şi noi? Şi încă, atât Miron Costin, cât şi Filimon au mai multă actualitate. Oricât am iubi noi literatura, parcă tot credem că La Princesse de Cléves nu e indispensabil, în administraţie. l Continuându-şi drumul cu trenul, Cronicarul a auzit nişte hohote de râs care nu se mai opreau. A tras cu ochiul în revista doamnei de alături şi a văzut că citea articolul domnului Pleşu din Dilema veche nr. 282, Brancardierul român, text bazat pe antiteza spital occidental, spital autohton. Primul stabilment seamănă cu un mecanism impecabil, al doilea este un fel de poem care-ţi lasă "amintiri de neşters". La cardiologie, de pildă, unde e necesară imoblitatea, "în banalele spitale capitaliste eşti dus la locul faptei cu patul (pe rotile) din salon şi eşti adus înapoi cu acelaşi pat". La noi, unde paturile din salon sunt imobile, intervine brancardierul. Şi, la un transport, apar amintirile, a căror forţă este direct proporţională cu greutatea pacientului. La dl Pleşu au putere mare: "Omul se pune pe treabă. Scoate dintr-o geantă un brâu de piele, o chingă, o cingătoare din cele pe care şi le pun hamalii de mobile şi piane, ca să ridice greutatea mai uşor, fără risc de hernie. Se înhămează rapid, cu mişcări experte şi, până să perorez compătimitor, mă ia în braţe ca pe un prunc hipertrofic, lovit de dambla. Mă pomenesc cu nasul în gâtlejul lui şi văd o mică apocalipsă organică: vene care se dilată, gata să pocnească şi o parcelă de piele care se învineţeşte ameninţător. Brancardierul e, poate, salvarea mea, dar eu sunt, cu siguranţă, apoplexia lui. Am ajuns în pat cu o conştiinţă vinovată şi cu un durabil amor frăţesc pentru binefăcătorul meu. Aşa ceva nu poţi trăi într-un stabiliment civilizat". Iată că, la noi cel puţin, administraţia implică literatura.
Vocile tristeţii
Găsim în APOSTROF, numărul 7/2009, chiar în centrul revistei, un in memoriam Matei Călinescu. Semnează Ion Vianu, Ştefan Borbély, Sanda Cordoş şi Laura Pavel. În josul unei file, întregind îndoliata familie literară, facsimilul unei dedicaţii către Marta (Petreu) şi Doru (Vartic), pe Tu, elegii şi invenţii, urmată de un poem, ca o presimţire, despre timp şi scăderi. Pînă cînd? e întrebarea care-l încheie şi căreia paginile îndureraţilor prieteni îi dau, vai, răspuns. Deşi omul din amintirile lor nu s-a consumat, şi nici nu se grăbeşte să o facă.
Fiecare din cei care scriu preia un rol, are un timbru anume al vocii. Primul, cel mai empatic, e prietenul de-o viaţă, Ion Vianu, concentrînd o lungă experienţă a camaraderiei într-o singură amintire recentă, cea mai recentă, o despărţire la Paris, de familia Matei şi Adriana Călinescu: "Se apropia ora plecării. Matei m-a condus la gară, până la vagon. Ne-am îmbrăţişat: l-am privit. Era tânăr, în depline puteri. Parcă nici n-ar fi fost bolnav. În timp ce se îndepărta, mi-am adus aminte că se împliniseră chiar în zilele acelea şaizeci de ani de când eram prieteni şi tot atunci mi-a trecut prin minte că ne vedeam pentru ultima oară." Nimic de adăugat, la această înţelegere profundă şi discretă. Tot despre înţelegere, posibilă prin întîlnirea şi tolerarea reciprocă a unor lumi pe care totul le desparte, vorbeşte Ştefan Borbély. Vocea e a tînărului universitar ajuns la Indiana University ca bursier Fullbright, cu mai bine de 15 ani în urmă. Matei Călinescu avea să-i fie îndrumător: "de la Matei Călinescu am învăţat, aşadar, ce înseamnă să fii occidental. Nu să te naşti, ci să devii: e o diferenţă esenţială..." Un om senin, împăcat deopotrivă cu umbrele lucrurilor care au fost, şi cu rigorile academice americane, în raport cu care îşi cîştigă un respect fără forţare. Iar respectul, printre altele, înseamnă "să nu participe la sesiuni ştiinţifice sub rangul său şi al universităţii căreia îi aparţinea." O disciplină care ar trebui să ne dea frisoane, în lumea tuturor combinaţiilor... Lume universitară românească pe care Matei Călinescu o vizitează, la Cluj, dîndu-i ceva din sclipirea normalităţii aşezate. Prin care-şi seduce publicul, unul atent, informat, participativ "cu freamăt studenţesc", a cărui voce o împrumută Sanda Cordoş. O distanţă afectuoasă îi străbate rîndurile despre orele ei clujene, ore de amintiri cu Matei Călinescu şi cu al său Mateiu I. Caragiale. Rezerva tandră a celui care cocoloşeşte miracolul unei întîlniri e tonul acestui mic jurnal de amfiteatru. În fine, Laura Pavel se ocupă de texte, de ficţiunea în care (re)intră orice scriitor dispărut. De Zacharias Lichter, mai ales, dar şi de Amintiri în dialog, apelînd şi la Rereading.
Completat de pozele Martei Petreu, dosarul APOSTROF reconstituie, din cîteva secvenţe, un model. Pentru cei care studiază, şi pentru cei care trăiesc.
Eşecul unei ziariste
Elena Vlădăreanu povesteşte cu draci - în SUPLIMENTUL DE CULTUR| nr. 233/ 2009 - cât de greu îi vine în fiecare an să meargă la Neptun ca să îşi facă o idee despre Festivalul Internaţional "Zile şi Nopţi de Literatură":
"De câţiva ani, mai precis de când Uniunea Scriitorilor din România organizează ceea ce se cheamă ŤZile şi Nopţi de Literaturăť, procedez cam la fel: dau o fugă până la ai mei (Medgidia) spunându-mi că nu e mare lucru să ajung la Neptun (sau Mangalia) - de obicei, sâmbăta - pentru a vedea şi auzi nişte scriitori care sunt aduşi de USR la acest Ťfestivalť. De fiecare dată se dovedeşte chiar a fi mare lucru şi satisfacţia de a vedea pe unul sau pe altul este egală cu zero comparativ cu efortul făcut să ajung acolo. Mai ales că, aşa cum s-a întâmplat anul acesta, se poate întâmpla să nu mai prind nimic din discuţii."
Da, aşa s-a întâmplat anul acesta. Elena Vlădăreanu a întârziat şi a ajuns "exact la pauza de dinaintea celor două ore de discuţii despre lucrările prezentate în prima parte a zilei, deci a fost - se văicăreşte în continuare ziarista - ca şi cum m-aş fi dus degeaba. După aceste două ore, lumea a plecat la prânz (la Neptun), iar eu nu am mai stat până la 16.00 pentru că deja îmi făceam probleme dacă mă mai întorc sau nu la Medgidia."
De ce trebuie să afle, oare, cititorul că o ziaristă se opreşte întâi la ai săi înainte de a se duce să se documenteze, că pleacă târziu de acasă şi nu ajunge la destinaţie etc. etc.? Mai rămânea ca ea să ne explice pe larg că o rodea un pantof, că îi era cald, că pe drum s-a certat cu un taximetrist ş.a.m.d. Într-o revistă occidentală asemenea lamentaţii puerile (din categoria: "doamna învăţătoare, n-am putut să învăţ lecţia, fiindcă ieri m-a durut burta") n-au nici o şansă să apară.
Culmea este că ziarista, care a ratat documentarea, se năpusteşte cu cuvinte grele asupra organizatorilor festivalului: "ŤZile şi Nopţi de Literaturăť este un festival inexistent atât timp cât Uniunea Scriitorilor din România nu va încerca să-i schimbe formula."
Bine, să presupunem că i se va schimba formula, dar nu cumva el tot va rămâne inexistent pentru o ziaristă care nu ştie să-şi organizeze deplasarea şi ajunge la destinaţie prea târziu?
