Radu Aldulescu, un scriitor autodidact înzestrat cu forţă epică, un Jack London al nostru, căruia nici o carte nu i-a rămas nevândută în librării, a terminat de curând de scris un nou roman, Apartament confort doi, în care descrie într-un stil sobru, bărbătesc, societatea românească de azi. Reprezentarea decăderii şi dezordinii, a sărăciei halucinante din cartierele muncitoreşti şi a bogăţiei din lumea interlopă, a miturilor derizorii din viaţa de fiecare zi nu înăbuşă cu totul pâlpâirea a ceea ce este omenesc. Ca prozatorii ruşi, Radu Aldulescu face vizibilă modesta şi înduioşătoarea frumuseţe a gesturilor unor oameni insignifianţi, pe lângă care trecem adeseori indiferenţi.
Deşi este dens, plin de dramatism şi bine scris, deşi ar putea constitui un succes de librărie, romanul nu şi-a găsit încă un editor. Sperăm că această prezentare va trezi interesul celor care se ocupă cu publicarea cărţilor. Aşteptăm un mesaj din partea lor.
Alex. Ştefănescu
P. S. Reproducem în continuare, ca eşantion, un fragment din roman.
Şi cînd te gîndeşti că apartamentul ăsta cu două camere confort doi din groapa Vitanului, de pe strada Danubiu, îi plăcuse cîndva să-l vadă ca pe un adăpost privizoriu, în care să fi zăbovit să-şi tragă sufletul cîteva luni, cel mult un an... Casa Magdalenei în definitiv. Barem atîta lucru ar fi meritat şi ea în schimbul acoperişului ce i-l oferea Doruleţului ei deasupra capului, să-i dea numele lui de familie. Elefterescu, deşi ce mare brînză ar fi însemnat o legătură legitimă? Cu un efort minim, oricînd ar fi putut s-o rupă unul din ei. Uite că n-a fost să fie. El tot îşi mai trage sufletul pe aici. Boală lungă, ce mai, a făcut-o şi gata, chiar dacă mai apoi nu s-a prea simţit în stare să-i pară rău pentru ce a făcut. Nici bine nu i-a părut, deşi uneori chiar e sigur că mai bine de atît nu s-ar fi putut...
Sentimentul de linişte şi siguranţă i se clătina uşor în viscere, şuierînd, borborosind, şi totuşi era prea de dimineaţă ca să-l ia durerea de stomac. Ceva îl apăsa însă, camera asta mică, prea mică numită şi dormitor, te duce cu gîndul la un soi de cavou. Se mai întîmplă, mai cu seamă după ora nouă şi jumătate, destul de des i se întîmplă... La o adică, e numai vina lui. Ce i-ai fi putut reproşa femeii? Dacă în primii cinci ani nu l-a dus capul să-şi schimbe viaţa, mai apoi i-ar fi fost ceva mai greu. Magdalena a aşteptat şi ea sărmana şi l-a tot iertat vreme de cinci ani, pînă l-a făcut pe Mirel. Să te fi văzut Doruleţ ce te-ai fi făcut dacă ar fi fost de felul ei puioasă. În toţi anii ăştia ar fi avut timp să-ţi facă şi şapte-opt copii, ca să te lege definitiv de mîini şi de picioare...
Unul singur este altminteri o plăcere şi o bucurie, care te face să uiţi de tot ce te-ar împiedica să trăieşti aşa cum ai vrea. Copilul creşte, timpul trece, curge în legea lui, şi mai repede şi mai încet, oricît de aprig ţi-ai pune soarta la cale, sau oricît de mult te-ai lăsa în voia soartei... N-ai decît să crezi că lucrurile se îndreaptă de la sine ca să se aşeze pe făgaşul cel bun. Mirel merge pe nouă ani de-acum, a cam trecut ce a fost greu, aşa încît Doruleţ n-ar prea avea motiv s-o ia în serios pe Magdalena, pe mămica lui grăsulie care-l tot pisează să-şi găsească mai repede de lucru, să facă ce-o face să aducă un ban în casă, fiindcă vede bine şi el că nu se mai poate... Ba tocmai că a contribuit şi el a mai adus şi el bani, lucrînd pe la tot felul de patroni care se uită să le munceşti pînă cazi jos şi să-ţi dea mai mult nimic. Astea sînt vremurile în definitiv, multă lume e în situaţia asta, şi la urma urmei n-au trecut decît două luni de cînd a rămas fără lucru şi de-acum încolo o să-şi dea negreşit interesul umblînd şi întrebînd încolo şi-ncoace...
Buna dispoziţie începu să-i revină după ce se bărbieri, făcu duş şi prepară o omletă cu ultimele două ouă din frigider... Ar trebui dezgheţat, Doruleţ, să faci şi tu ceva folositor. Cutia congelatorului, fără uşiţă, căptuşită cu o crustă de ghiaţă de două degete, ba mai curînd ar trebui desfiinţat, scos din priză... Consumă curent doar pentru o oală de ciorbă care ar sta mai bine afară, pe pervazul ferestrei. Am intrat în octombrie, Doruleţ, a început să se simtă frigul, umezeala... Stomacul lui sensibil suportă greu temperatura în scădere, şi n-are decît, Doruleţ, să-i fie de bine. Nu doar să dormi de unul singur e un deliciu, ci şi să mănînci de unul singur, chiar dacă uneori ai fi tentat să crezi că de la această împrejurare ţi se trage boala de stomac... Ba de la ţigările multe pe stomacul gol, de la cafea, de la romul ăla puturos pe care-l bea la privatizaţii din Piaţa Bobocica, de la ouă, de la ciorba asta puturoasă care zace-n frigider de o săptămînă. Are o vîrstă de-acum, a sărit de patruzeci de ani cam de multişor, aşa că ar trebui să ţină regim, să se protejeze... Soneria, da, e prea devreme totuşi ca să se fi întors Mirel de la şcoală. Pe cine naiba aşteptai, Doruleţ?
Un tinerel cu barbă roşcovană, stătea cu nişte cutii în braţe în semiîntunericul palierului - ceva ca un filtru de cafea sau storcător de fructe, un serviciu de ceşti, cîteva colecţii de cuţite de bucătărie înşirate sub ţiplă pe cartoane dreptunghiulare, şi foarte hotărît, limpede şi răspicat:
- Sîntem de la PRO-TV şi vă putem oferi produsele noastre la preţuri convenabile...
