Baloturile de ziare
Pe Calea Victoriei, între Muzeul de Istorie şi Splaiul Dîmboviţei, se putea întîlni, cu mai mulţi ani în urmă, un bătrîn mic, împuţinat mai degrabă, pierdut sub pulpanele unui palton soios pe care nu-l abandona indiferent de anotimp sau de vremea de afară, care căra, pe spinarea lui cocoşată neverosimil, baloturi imense de ziare. Puse în ordine, întotdeauna cu titlul la vedere, frumos aliniate la margini şi legate în cruce cu aceeaşi sfoară groasă de cînepă, ziarele formau pachete aproape cubice. Prinse între ele ca nişte desagi, cu mai multe fire împletite într-un fel de funie, ele erau puse în cumpănă deasupra gîtului, şi bălăngănitul lor ritmic, determinat de ritmul paşilor, dădea senzaţia unei instalaţii bizare sau a unei vietăţi atipice, nerepertoriate încă în atlasele de specialitate. L-am urmărit de mai multe ori, abătîndu-mă din drum, fără vreun gînd şi fără vreun scop anume. Ca să nu mă apropii prea tare îmi sincronizam paşii cu hîrşîitul prelung al bocancilor lui scîlciaţi şi fără şireturi, iar cînd el se oprea să-şi mai tragă sufletul şi să-şi mai şteargă, cu latul palmei, transpiraţia care îi şiroia pe faţă, mă opream şi eu prefăcîndu-mă că-mi leg, cu senzaţia irepresibilă a unui ceremonial sadic, şireturile pe care pantofii mei parcă le purtau cu o anume ostentaţie sfidătoare. Chiar dacă faţa nu i se vedea niciodată limpede din stufărişul unei bărbi crescute într-o desăvîrşită dezordine şi dintre firele de păr ce-i curgeau mereu peste frunte, o bănuiam calmă şi senină. De mai multe ori am fost tentat să-l întreb ce face cu atîtea ziare, dacă le duce cumva la DCA, dar întrebarea a rămas mereu suspendată şi ideea destinaţiei mi s-a părut nepermis de vulgară. Bănuiam o raţiune înaltă în acest efort şi proiectam, la capătul lui, o construcţie neobişnuită, la limita mitologiei. într-una din zile, într-o arşiţă de august, l-am urmărit cîteva sute de metri, pînă aproape de restaurantul Calul Bălan. Mergea încet, legănat, baloturile de ziare i se bălăngăneau de o parte şi de alta a gîtului şi, pentru prima oară, poate din cauza distanţei mici, i-am auzit gîfîitul neputincios şi parcă am simţit organic, în profunzimea propriului meu corp, povara acelei respiraţii şuierate şi dramatice.
- Netrebnică trebuie să fi fost viaţa ăstuia, de poartă el acum atîtea păcate în spate!
M-am întors după direcţia glasului şi am văzut, chiar lîngă umărul meu, un bărbat în vîrstă, înalt şi zvelt, cu părul alb şi cu un baston sprijinit pe braţ. Privirile ni s-au întîlnit. Avea ochii negri, pătrunzători şi luminoşi.
- De unde ştiţi că sînt păcate? l-am întrebat eu.
- Pentru că sînt ziare, mi-a răspuns el privindu-mă cu un fel de compasiune, sînt zi-a-re, a repetat, silabisind de această dată, apoi s-a îndepărtat încet şi s-a pierdut după colţul unei clădiri.
Paradoxul bulgăresc
E limpede că România a pierdut iremediabil şi pe toate planurile cursa cu Bulgaria. Podul peste Dunăre se face acolo unde vor bulgarii, combinatul de la Giurgiu, deşi pe butuci, viciază încă aerul paradiziac de la Vidin, pînă mai ieri famelica Leva, surata şi omonima slavă a la fel de scheleticului Leu carpatin, se bate acum în design şi în potenţă cu legendara Marcă germană, la temele europene Bulgaria a dovedit mai multă sîrguinţă, iar pe piaţa mondială ea a lansat un produs faţă de care atît revoluţia cît şi tranziţia românească nu sînt mai mult decît jenante forme de gimnastică barbară şi de grobianism păgîn, anume umbrela bulgărească. Chiar şi pe frontul monarhic, deşi noi sîntem singura ţară din lume al cărei rege, aflat pe tron în timpul celui de-a doilea război mondial, este, în ciuda apartenenţei sale definitive la patrimoniul istoric european, un om activ şi cu o prezenţă imediată copleşitoare, bulgarii ne-au dat clasă. în timp ce Regele Mihai, prin amatorismul de o candoare discutabilă al Convenţiei Democratice a fost implicat abuziv, graţie invocărilor, declaraţiilor şi diverselor sloganuri, în politica măruntă de partid gonflat, Regele Simeon al Bulgariei a fost lăsat, cu multă înteligenţă, într-un spaţiu neutru. Şi dacă, astfel, ideea monarhică românească şi-a epuizat resursele, în solidar cu eşecul şi cu pulverizarea coaliţiei de jumătate la dreapta, la bulgari, în urma aceloraşi experienţe, ea a devenit o alternativă reală, adică o a treia cale. (A se vedea, spre comparaţie, cum calea noastră care poartă acelaşi număr, cea din fericire neexperimentată încă, se compune suprarealist din Vadim, din Miţura şi din ceata lor de gurişti.) Şi spre a duce, parcă, încă mai departe imaginaţia bulgărească, pe cele mai înalte culmi ale Balcanilor, Regele Simeon a devenit, prin sufragiu, şi prim-ministru, ceea ce, trebuie să recunoaştem, este un paradox mult mai seducător decît acela al revenirii lui Ion Iliescu, pentru a treia oară, în Dealul Cotrocenilor, vizavi de Ştefan Gheorghiu, acolo unde Emil Constantinescu i-a ţinut locul cald timp de patru ani. Competiţia nu s-a terminat însă aici. Pentru a nu rămîne mai prejos decît bulgarii în materie de valorificare superioară a monarhiei, fostul comunist Ion Iliescu l-a transformat pe Regele Mihai, ba printr-o invitaţie la muzeu, ba printr-o întîlnire la căpătîiul(!) colegului mai tomnatic Mihai Viteazul, ba printr-o găzduire aniversară, într-un docil partener de happening sau de performance politico-istoric. în acest moment bulgarii au fost pur şi simplu umiliţi. Or avea ei un rege prim-ministru, dar un preşedinte comunist care să se joace în public cu un rege detronat de comunişti, să se ţină de braţ, să se reculeagă la sfintele cripte, să asculte liturghii şi concerte împreună, chiar asta n-o aveau. Dar cînd tocmai părea că România îşi revine în forţă şi măcar la paradoxuri este premiantă, bulgarii s-au trezit şi s-au răzbunat definitiv. Şi-au ales şi ei un Preşedinte comunist! Om fi avînd noi un Preşedinte comunist şi un Rege monumental, s-or plimba ei la braţ şi s-or juca public împreună, însă, într-un fel sau altul, ambii sînt, din ce în ce mai mult, frumoase piese de scenografie, ornamente rătăcite într-o tranziţie atipică, populată barocizant cu fantasme şi cu miraje. în compensaţie, ai bulgarilor sînt beton: Regele este prim-minstru, adică executiv, iar proaspătul Preşedinte comunist Pârvanov nu are decît 44 de ani. Vîrsta optimă la care se poate făuri istoria, mai ales că domnia sa este, după cîte se aude, şi un reputat istoric! Asta e, şi aici am luat-o în bot!
