Mai aveţi puţintică răbdare
Într-o după-amiază, la ora misteriosului crepuscul - care mai nou este tradus în limba română, ad litteram, "între cîine şi lup" ("entre chien et loup"), fără ca noi să pricepem ce înseamnă asta şi nici franţuzul să înţeleagă cum am ajuns la formula bizară - aşadar, în acea clipă a înserării telefonul redacţiei sună oarecum precipitat. Vestea pe care am primit-o ne-a smuls din braţele blazării şi ne-a azvîrlit, nici ea nu ştie prea bine unde, în cele ale ridicolului sau ale disperării. Depinde din ce punct de vedere priveşti problema. "Statuia lui Caragiale de pe Maria Rosetti s-a aflat în mare pericol. Hoţii au vrut să o fure şi abia a scăpat neclintită." Să furi un milion, am văzut prin filme cum se face. Să iei de-a dreptul o statuie, destul de mare, din bronz, de pe soclu, în plină zi, în mijlocul Bucureştiului asta este curat din Caragiale. Tocmai dumnealui să-i facă miticii una ca asta? Nici nu cred că l-au privit ca lumea. Ar fi observat că expresivul şi ironicul cap al bibicului a fost aşezat pe un trup ce nu-i aparţine. Al cui să fie oare? Al lui Lenin, fraţilor! Numai în Istoria ieroglifică mai întîlnim asemenea alcătuiri: capul unui dramaturg, poate cel mai important al nostru, stă pe trunchiul unui dictator, comunist şi criminal. Pentru cine o fi mai greu să convieţuiască cu celălalt? Pentru Lenin sau pentru monşerul Caragiale? Hoţii ăia poate n-au fost chiar nişte ignoranţi. S-au gîndit că "achiziţia" e bună din orice direcţie ar bătea vîntul. Vine Anul Caragiale, scot statuia la vînzare, cu mici modificări şi... oameni s-au făcut! Bate vînt nostalgic de la Răsărit, scapă de faţa lui Caragiale şi îi fac chip nou lui Lenin, ce se va potrivi minunat trupului existent, lăbărţat şi ghiftuit, cu talpa destul de bine dezvoltată. Dacă se grăbesc şi nu pot aştepta nici unul din prilejuri, hibridul bizar din bronz masiv va fi topit şi prefăcut în tuciuri şi căldări. Mai aveţi, totuşi, puţintică răbdare! Fiţi atenţi la economia de piaţă, la cerere şi ofertă: nu subevaluaţi preţul oalelor pentru care au fost topite pălăria lui Caragiale şi vestonul lui Lenin!
La Matache, măcelarul
Că tot veni vorba de Caragiale. Nu demult mergeam în maşină cu o scenografă dată naibii de talentată. Oprim la un stop. Eu habar n-aveam unde sîntem. Mă uitam în gol. "În decorul ăsta trebuie montat Caragiale astăzi!"
Deschid ochii mari şi privesc, a cîta oară, suprarealismul laolaltă cu postmodernismul, o pată a degradării, promiscuităţii, decrepitudinii din centrul Bucureştiului: Gara de Nord - Piaţa Matache. Aurolaci dorm pe gurile calde de canal. Prostituate urîte, grase, încercănate, fetiţe sau madame trecute bine îţi sar pe parbriz şi, pînă să vadă că nu eşti bărbat, îţi spun meniul şi suma. Pe lîngă ele se foiesc peştii şi puradeii, deopotrivă, nestînjeniţi unii de prezenţa celorlalţi. Patroanele unor bordeluri ascunse pufăie Carpaţiul în colţul gurii şi scuipă iarba dracului pe pereţii scorojiţi, pe care doar imensele şolduri par să-i mai sprijine, aşteptînd clienţii. Cîţiva olteni grăbiţi cu paporniţele pe cap se amestecă cu cîţiva danezi, la fel de grăbiţi, dar fără paporniţe pe cap. Nu ştiu unde este Hotel IBIS. Întreabre mă loveşte ca un trăznet. Nu mi-aş fi imaginat că poate exista aşa ceva tocmai aici, unde civilizaţia este necunoscută. Absentă.
Caut nişte brînză şi îmi tîrîi ochii din dugheană în dugheană pînă la sibienii mei. O tocilărie şi lamentaţiile meşterului că meseria lui este pe cale de dispariţie. Cui îi pasă? Într-un sordid magazinaş văd pe un raft o sticlă cu următoarea etichetă: "Băutură alcoolică cu gust de vodcă". 10.000 de lei jumătate de litru! Doamne, ce poate fi înăuntru? Şi otrava este o ţîrucă mai scumpă, darămite vodca... Cui îi pasă? Nu departe de această zonă alienată, căzută în timp se află Piaţa Victoriei, Calea Victoriei, Radiodifuziunea. Iar în mijlocul ei, cea mai importantă gară a ţării: Gara de Nord. Cui îi pasă? Trenurile vin şi pleacă. Rămîn ruinele unor case, superbe cîndva, astăzi adăpost pentru gunoaie şi aurolaci, martore ale desfrîului pe doi lei şi ceva.
Afară plouă. Ştergătoarele mătură sacadat parbrizul. Se opresc. Nu mai văd nimic. Decît apa care şterge murdăria de pe geamul maşinii. Unde mi-or fi ochelarii? Uite-i! Da' portofelul? Nu-i... Afară plouă. Ca-n Bacovia. Îmi udă sufletul care se chirceşte de tot în mine.
