Alte feţe ale istoriei recente
Cronicarul ştie din experienţă că există un hazard al sumarelor, care uneori face ca texte diferite, venite pe căi diverse, să se lege şi să-şi răspundă, fără ca redacţia să fi premeditat „asortarea" lor. B. Elvin mărturiseşte o asemenea întîmplare în preambulul numărului 71 - toamna 2009 al revistei LETTRE INTERNATIONALE: „Recitind filele selectate pentru acest număr, am constatat că istoria recentă se află pe primul plan". Istorie recentă înseamnă tot secolul 20 (şi pînă azi), scrutat în excepţionale eseuri, pagini memorialistice, biografice şi de proză. Nimic arid, nimic plicticos, fiindcă informaţia, în general cunoscută, are parte de interpretări noi, uneori sclipitoare sub condeiul unor specialişti care ştiu să scrie atrăgător. Ei se numesc Benjamin Lahusen (Carl Schmitt şi justificarea asasinării oamenilor lui Rohm), Ernesto Galli della Loggia (Marşul asupra Romei. Preluarea puterii de către Mussolini şi geneza fascismului italian), Jacques Rupnik, politolog francez de origine cehă, ce analizează pertinent evenimentele ce au dus la căderea comunismului în 1989, inclusiv „triplul paradox" al loviturii de stat din România. Tot din aceeaşi sferă a istoriei recente sînt şi eseurile biografice ale lui Péter Nâdas despre cineasta de curte a lui Hitler, Leni Riefenstahl, şi al lui Philippe Videlier despre Che Guevara. Ce au în comun, în afara perioadei istorice, toate aceste texte e că te ţin atent de la primul la ultimul rînd. • Dintre paginile autobiografice, semnalăm continuarea amintirilor lui Ion Vianu din adolescenţă, în care există şi un portret anecdotic al lui Ion Barbu, despre care aflăm că se mîndrea cu originea lui ţigănească şi se mînia teribil cînd îi era contestată: „ «Îţi crăp capul» striga el ridicînd bastonul, la Capşa, asupra lui Lemnaru care-i spunea că era, de fapt «armean, nu ţigan, cum te grozăveşti». «Am venit aici ca rob, cu cuceritorii» spunea Barbilian cu voce tunătoare. Niciodată robia nu primise un mai pregnant elogiu." Memorialistul de azi ştie de la tatăl său, care fusese în tinereţe cel mai bun prieten al lui Barbu, că afirmaţia acestuia despre origine ar putea fi adevărată: „Adolescent, [Tudor Vianu] îl însoţise pe Barbu la bunica lui, mama magistratului B arbilian, undeva, într-o mahala bucureşteană. Femeia, văduvă, trăia singură într-o casă scundă, cam dărăpănată, un fel de «han al Dracului». Avea toate aparenţele unei ţigănci bătrîne." Ni se mai spune şi că Profesorul Vianu, deşi se mai vedea în anii '50 la Nestor şi la Capşa cu Ion Barbu „nu a putut pînă la moarte să anihileze resentimentul pentru nebuniile legionare din 1940 ale celui mai intim dintre prietenii săi din tinereţe. Mai ales că, agitat, transpirat, Barbu alergase prin oraş, cu bastonul tot ridicat, în culmea enervării, spunând că «Ralea şi Vianu trebuie executaţi»." Dar, vorba unui banc, nu de aceea îl iubim noi.
Statistici alarmante
Aşa se intitulează articolul în care Teodora Dumitru, în revista CULTURA din 15 octombrie, comentează un sondaj recent pe care Le Figaro littéraire l-a făcut pe marginea pieţei de carte din Franţa. Din el aflăm că unul din trei francezi visează să scrie şi că deja un milion de francezi au produs teancuri de manuscrise cu care au asediat editurile. Dar cu adevărat straniu e că francezii nu mai vor să scrie opere de ficţiune, ci literatură autobiografică. Toţi simt nevoia să se mărturisească, povestindu-şi experienţele şi etalîndu-şi intimităţile. E o febră a spovedaniei livreşti care a devenit o modă în Franţa. Comentariul Teodorei Dumitru, la care Cronicarul subscrie în întregime, este: „Lucrurile ar fi cum nu se poate mai fericite dacă nevoia de scris ar fi întîmpinată de o nevoie echivalentă de citit, or, descoperim, cu stupoare, un alt sondaj arată că peste 53% dintre francezi citesc cel mult cinci cărţi pe an şi numai 15% citesc mai mult de 15 cărţi pe an. Nu ne rămîne decît să conchidem că larga abundenţă a manuscriselor franceze, devenite monedă slabă pe plan intern, n-are altă şansă decît să pună bazele celei mai prolifice industrii de export a Franţei. Cu condiţia ca, odată cu produsul finit, să nu exporte şi microbul grafopatiei cronice sau acute."
Hoţi cu gust cultural
Din cotidianul ALLGEMENNE DEUTSCHE ZEITUNG (joi, 29 octombrie), destinat publicului cunoscător de germană din România, Cronicarul a aflat cu stupefacţie că statuia reformatorului Johannes Honterus, aflată în imediata apropiere a Bisericii Negre, a fost din nou devalizată de hoţii din Braşov. Statuia a fost inaugurată pe 21 august 1898, cu prilejul a 400 de ani de la naşterea umanistului german, şi a fost realizată de sculptorul berlinez Harro Magnusen. Cum statuia este prea masivă pentru a putea fi furată în întregime, hoţii au desprins una din plăcile în basorelief care îi împodobeau soclul. Este vorba de placa votivă din partea estică a statuii, înfăţişîndu-l pe Honterus oficiind liturghia în mijlocul unei familii de saşi. Primul furt de acest gen s-a petrecut în ianuarie 1999, cînd placa vestică a soclului a fost smulsă şi ruptă, o parte din ea nefiind recuperată nici pînă astăzi. Acum statuii îi lipsesc ambele plăci laterale. In ciuda gardului de protecţie care o înconjoară, hoţii dovedesc nu numai îndemînare şi discreţie, dar chiar şi gust cultural. Lăsînd gluma la o parte, Primăria Braşovului ar putea foarte uşor preîntîmpina asemenea acte de vandalism trimiţînd în zona Bisericii Negre mai multe patrule de stradă.
