O călătorie cu tramvaiul 16
Mergeam cu tramvaiul 16, mi-a povestit, cu mai mulţi ani în urmă, regretatul scriitor Mircea Nedelciu, şi vizavi de scaunul meu, înşirată, cu fustele-i creţe, pe două locuri, o ţigancă îşi alăpta apatică un puradel trecut bine de vîrsta alăptării. Era, aşa, cam la trei anişori bătuţi pe muchie. El sugea zgomotos, din cînd în cînd plescăitul limbii se auzea în tot vagonul, iar de unde şedeam eu nu era greu de observat că suptul acela depăşea simpla nevoie alimentară, avea în el ceva mult mai complicat, părea o acţiune voluntară, pe deplin asumată şi chiar puţin manieristă. După cum se apăsa în burduful, de culoarea măslinei verzi, al ţîţei, după cum întindea sfîrcul şi după cum închidea şi deschidea ochii, lăsa impresia că îl interesa mai mult ceremonialul decît hrana propriu-zisă. Ţiganca, de o frumuseţe stranie şi sălbatică, să tot fi avut, aşa, cam vreo 25 de ani, stătea inertă, cu privirea pierdută pe geam, şi doar braţele i se mişcau încet, vibrau mai bine zis, în ritmul în care puradelul îşi mişca buzele. Dar la un moment dat, la o curbă poate, sau la o mişcare mai bruscă a vagonului, acesta abandonează ţîţa, se uită fix, de jos în sus, la maică-sa, îşi ridică apoi capul şi mătură, cu nişte priviri aproape incandescente, întregul vagon după care, din senin, începe să urle. Să plîngă enorm, convulsiv, animalic. Stai dracu, bre şi suge, îi şuieră ţiganca, printre dinţi, şi îl smuceşte spre pieptul ei. Stai liniştit, că acuşi ajungem acasă. Urletul se înteţeşte, însă. Are în el ceva disperat şi sfîşietor. De fiară înjunghiată sau rătăcită. Lacrimile şi balele i se scurg şi se amestecă pe bărbie, bate din mîini şi din picioare, se frînge şi tremură ca un epileptic în plină criză. Pasagerii se revoltă, o invită imperativ pe ţigancă să-şi potolească odrasla sau să coboare la prima, ea nu răspunde, îşi leagănă puradelul mai departe, însă acesta urlă din ce în ce mai tare şi mai nestăpînit. Dacă nu taci, îi spune ea oarecum în şoaptă, dar la un nivel al şoaptei proporţional cu intensitatea urletului, să ştii că ţi-o sug aici. Apoi, fără să mai aştepte vreun răspuns, îl saltă de subţiori, îi ridică brusc poalele cămăşii, de sub care, pentru o clipă, i se zăreşte acea protuberanţă firavă şi neagră ce se pierde, însă, fără urmă, camuflată de capul femeii care se apasă între picioarele lui crăcănate şi scheletice. Urletul încetează subit, o linişte aproape nepămînteană, sporită, evident, şi de contrast, se instalează în vagon. Nu se mai aud decît ţăcăniturile mecanice ale roţilor şi un molfăit surd, punctat, din cînd în cînd, de un vag plescăit. Privesc în jur. Pasagerii, ca nişte statui de carne, au încremenit pe locurile lor. Cei mai mulţi privesc pe fereastră unde, în mod sigur, nu văd nimic.
Activităţi erotice
Elena, elevă a Liceului ,,Ştefan cel Mare" din Piatra Neamţ, posesoare a unui sifilis a cărui măreţie nu este egalată decît de generozitatea cu care a fost, mai apoi, redistribuit, şi-a trimis la spital, pînă în acest moment, doar treisprezece colegi. Donaţia s-a făcut simplu, pe căile cercetate îndelung încă de pe timpurile precolumbiene, iar ceremonialul s-a săvîrşit într-o cameră de internat bine mobilată cu zece paturi şi locuită aproximativ de acelaşi număr de elevi. întrebaţi cum de a fost posibil un asemenea eveniment, pe jumătate happening colectiv, pe jumătate atac biologic, chiar acolo, în cămin, sub ochii diverselor cadre amenajate să aibă grijă de buna lui funcţionare şi nu să-i năşească transformarea în bordel, cei intervievaţi s-au lansat exclusiv în discursuri cu un conţinut psiho-medical.
Mai întîi s-a dat vina pe oligofrenie, şi nu doar pe una, aşa, de ochii lumii, ci pe una extrem de severă, pe care o directoare măruntă şi inhibată mărturisea că o păstoreşte cu mari dificultăţi, apoi, o doamnă sedentară, grasă şi exoftalmică, probabil ceva cadru medical dacă ar fi să ne luăm după halatul de un alb aproximativ în care era camuflată, şi-a dat cu părerea ,,că esti vorba dispri nimfomanii, aceastî nimfomanii numarîndu-si printri tulburărili psiho-comportamentalii", iar un medic pi buni, de la secţia specializată a spitalului din localitate, a oferit informaţia revelatoare că toţi elevii înzestraţi acum cu ruşinoasa spirochetă au ajuns în cabinetul domniei sale în urma unor ,,activităţi erotice petrecute la internat". Dacă atacul cu sifilis, realizat prin diverse ,,activităţi erotice", este consecinţa oligofreniei şi a ,,nimfomanii", dacă atacul cu salmonela, realizat, la rîndul lui, prin chişcuri de incintă, este doar consecinţa cremei de ciocolată, şi dacă atacul cu haşiş, heroină şi cu alte asemenea mirodenii paradiziace nu este consecinţa nimănui, care este atunci consecinţa faptului că şcoala românească este, totuşi, administrată de cineva? La această întrebare infantilă nu se poate oferi decît un singur răspuns (din două posibile!)": ori nici una, ori, Doamne fereşte, toate cele de mai sus la un loc. Tertium non datur, cum a spus nemuritorul Gambetta!
Gheorghe
De mai multă vreme, filmată din toate poziţiile, luminată din toate unghiurile, fardată cu toate pudrele, apare pe ecranele invadate de frecvenţa Pro tv-ului, ascuţită şi casantă ca o lamă Sputnik, faţa cvasibărbierită a lui Andrei Gheorghe. Dotată cu una pereche buze tivite, animate sec, din cînd în cînd, doar atît cît este necesar pentru dezvelirea muşcăturii, cu una pereche priviri voltaice, dar debranşate vizibil de la sursa de energie, faţa lui Gheorghe începe deodată să se manifeste. Să anunţe invazii de extratereştri, să ameninţe echilibrele planetei, să promită uzurparea legii gravitaţiei universale şi reconstrucţia mecanicii astrale. Cel care mărturisea public, nu demult, că rostul televiziunii nu este acela de a promova cultura şi încerca să demonstreze că vulgaritatea, prostul gust, simbolica infracţională şi incitaţiile la violenţă sunt forme subtile de proiecţie în postmodernitate, vine acum, în chip de înger lovit de caşexie pînă la mumuficare, să facă, pardon de expresie, cultură! Cultură la televizor! La Pro tv! în ţarcul Vacanţei mari, în dormitorul Mihaelei Tatu, în sala de aşteptare a Mihaelei Rădulescu şi în haremul Copilului Minune. Andrei Gheorghe şi Cultura, iată adevarata faţă a postmodernităţii şi maxima performanţă în ceea ce priveşte concilerea contrariilor! Dar ce fel de ,,cultură" face, pînă la urmă, Andrei Gheorghe? Un lucru ieşit din comun, ne asigură el, un spectacol al inteligenţei, o confruntare a celor mai aprige energii mentale, o cursă năucitoare a neuronilor şi o competiţie nemaivăzută a sinapselor, adică Lanţul slăbiciunilor însuşi. în locul acestor promisiuni, Lanţul... respectiv este, de fapt, o arenă în care Gheorghe îşi poate desfăşura întreaga sa anvergură ,,culturală". Tot ceea ce, în intenţie, vrea să fie comunicare neprotocolară, dezinhibare, gîndire liberă şi relaţie directă constituie un lanţ de mitocănii, o pletoră de injurii, o succesiune de vulgarităţi. Indiferent care ar fi scenariul acestui concurs şi în ce canon încearcă el să se înscrie, Andrei Gheorghe transformă totul în subcultură, în aroganţă bine zidită pe un schelet serios de complexe, în lovituri sub centură la adăpostul umilitor al unei imunităţi pe care o structură ierarhică a emisiunii i-o garantează moderatorului. Cîtă diferenţă între impenetrabilitatea profesionistă şi tensiunea psihologică reală din emisiunea lui Virgil Ianţu şi mîrlănia de Ferentari, la un pas de înjurătura de grijanie, de morţi şi de mamă, din careul lui Gheorghe. Sursa acestui fenomen, în pofida faptului că pînă acum nu i-a spus-o nimeni lui Andrei Gheorghe, este una singură, pe care i-o spun eu chiar în această clipă: prostia. Atîta tot!
