O ilustrare a ideii de zonalitate culturală
ARCA,, revista din Arad condusă de poetul şi eseistul Vasile Dan, valorifică foarte bine ideea de zonalitate culturală. Dacă urmărim explicaţiile privindu-i pe autorii care sunt prezenţi în sumarul numărului triplu 7-8-9, constatăm cu surprindere că majoritatea covârşitoare a colaboratorilor este din Arad, câţiva doar sunt din oraşe apropiate (Timişoara, Deva, Nădlac, Braşov) şi unul singur vine de dincolo de munţi, din Bucureşti. În aceste condiţii, revista serveşte la propriu mişcarea literară şi artistică din zonă. Am remarcat rubrica de cronică literară susţinută în paralel de cronicari, evident!, arădeni: Romulus Bucur, Vasile Dan, Gheorghe Mocuţa. Revista se dovedeşte capabilă să fiinţeze autonom, fără vasalităţi de conjunctură. Tot o ilustrare a ideii de zonaliate o reprezintă şi revista în revistă găzduită de „Arca": e vorba de publicaţia maghiară „Jelenkor", care apare la Pecs. După principiul vaselor comunicante, revista arădeană reproduce în traducere un sumar esenţializat al revistei din Pecs cuprinzând „nume grele ale literelor maghiare de astăzi": Konrâd Gyorgy, Esterhâzy Péter, Nâdas Péter, Agoston Zoltân, Garaczi Lâszlo, Kovâcs Andrâs Ferenc, Szakâcs Eszter, Bertok Laszlo, Parti Nagy Lajos.
Simplitate demnă
Din ultimele două numere ale revistei VIAŢA MEDICALĂ aflăm că directorul publicaţiei, dr. Mihail Mihailide după 20 de ani de activitate în fruntea publicaţiei, se retrage din funcţia de conducere. Cronicarul regretă actul în sine şi îl încredinţează pe Mihail Mihailide, că sub mîna sa Viaţa medicală a fost nu doar o revistă de specialitate, dar şi o sobră gazetă culturală. Să sperăm că noua echipă editorială va păstra elevaţia de conţinut a revistei. Medicul Sebastian Nicolau comentează astfel retragerea directorului: „Citind confesiunea laconică a retragerii, i-am telefonat doctorului Mihailide. Am avut următoarea convorbire: -- Mihai, pot să-ţi spun cîteva întrebări?" - Desigur. - Eşti cumva bolnav? - Nu în mod special, ci atît cît poate fi un om la vîrsta lui. - Eşti nebun? -Încă nu. - Atunci de ce pleci? - Pentru că vine cîndva şi o vreme a retragerii." În faţa unei asemenea simplităţi demne, Cronicarului nu-i rămîne decît să-i ureze medicului Mihail Mihailide cît mai multă tihnă în postura de cititor nu doar al Vieţii medicale, dar şi al României literare.
Absurdul ca normalitate
În OBSERVATOR CULTURAL (nr. 287), sub semnătura lui Alexandru Muşina, citim un text cu un titlu care intrigă: Mama mea e traficant de droguri?Titlul ne face să ne închipuim că e vorba despre o pagină de literatură absurdă. Ei bine, nu, nu e literatură, e doar descrierea exactă a unei întâmplări din şocanta noastră patrie. Într-o scrisoare deschisă către Procurorul General şi către Ministrul Administraţiei şi Internelor, Alexandru Muşina semnalează o situaţie absurdă şi incalificabilă: mama poetului, „pensionară, în vârstă de 75 de ani, bolnavă de inimă, operată, de 1,60 m şi 40 (patruzeci) de kilograme" este chemată la D.I.I.C.O.T. „în calitate de învinuită, obiectul cauzei fiind Art. 2 din Legea 143/2000". Adică, pe înţelesul tuturor, este acuzată că produce/cultivă şi distribuie droguri de mare risc! Cum se explică aşa ceva? E desigur o greşeală, am fi înclinaţi să credem potrivit unei logici elementare. Nu, acuzaţia e reală şi reprezintă înscenarea unui primar din satul Şinca Nouă, care, într-o dispută legată de un teren, a găsit această cale ca să se răzbune pe biata femeie. La noi, absurdul şi terfelirea bunului simţ sunt la ele acasă şi s-ar zice că ţin de normalitate.
Lucrătorul ostenit
Nu mai puţin de cinci pagini, foarte interesante, dedică revista ORIZONT memoriei lui Nicu Vladimir, de la a cărui dispariţie (10 octombrie 1995) tocmai s-au împlinit cincisprezece ani: un interviu realizat de Mircea Mihăieş şi Adriana Babeţi cu Anda Niculina Pittiş, cea care i-a fost soţie acestui adevărat hippie român din deceniul al optulea, câteva amintiri semnate de H.-R. Patapievici, Andrei Oişteanu, Mimo Obradov şi Călin-Andrei Mihăilescu, o pagină de poeme inedite şi o recenzie la volumul Lucrătorul ostenit, recent apărut la Editura Blumenthal datorită eforturilor empatice ale lui Daniel Silvian Petre şi Emil Kindlein. Plecat peste Ocean cu puţin înainte de prăbuşirea comunismului, Nicu Vladimir avea să constate pe pielea lui falia dintre America visată, în spiritul căreia trăise o viaţă întreagă, şi aceea reală, copleşitoare prin interdicţii. Câtă durere şi câtă delicateţe s-au întâlnit în gestul revenirii sale în ţară, Cronicarul vă lasă să constataţi singuri. Cuvintele Andei Pittiş nu mai necesită comentarii: „În primul rând s-a lovit de faptul că, dacă s-ar fi angajat, ar fi trebuit să-şi modifice ţinuta. Nu trebuia să aibă pletele pe umeri, or, pentru pletele acestea el suportase atât de multe. Erau «steagul» lui ! A fost foarte fericit când a venit revoluţia. A trimis o scrisoare guvernului american, mulţumindu-i pentru amabilitatea de a-i fi primit cererea şi explicând că e nevoit să renunţe pentru că se întoarce. A venit cu primul avion."
„Momentele şi schiţele epocii comuniste"
Cronicarul speră că n-a scăpat atenţiei cititorilor numărul 7/2010 al revistei VATRA şi mai cu seamă textul lui Constantin Pricop despre Alexandru Monciu-Sudinski, un „marginalizat" din literatura anilor '70 care trece azi drept specialitate a connaisseur-ilor şi a cărui traiectorie ar aduce poate o nuanţă în plus întregii discuţii despre disidenţă care animă mai toate revistele culturale în ultimele două-trei săptămâni. Iată cum descrie cazul autorul textului: „Pentru unii comentatori anticomunismul, mai ales în literatură, trebuia exprimat cu gesturi largi, pretenţios şi confuz, prin aluzive construcţii ideologice. Mulţi autori, mai ales cei de mare talent expresiv, au făcut însă un alt gen de opoziţie, în aparenţă fără a exprima împotrivirea. Exactitatea observaţiilor lor şi talentul formulării discursului sînt suficiente." Dincolo însă de explicitarea contextului istoric şi de analiza literară întreprinsă de Pricop, textul e valoros şi pentru că citează amplu (şi copios, se-nţelege) dintr-un scriitor ale cărui cărţi, din motive greu de pătruns, n-au reuşit să fie reeditate, în ciuda bunelor intenţii ale cîtorva cărturari. Celor care n-au apucat din această cauză să răsfoiască cele trei volume de proză scurtă, Rebarbor, Caractere şi Biografii comune, textul din Vatra le va prilejui fără-ndoială insistente drumuri către anticariate. În acest scop, reluăm şi aici unul dintre fragmentele citate de Constantin Pricop: „Nu-i eroism [...] înverşunarea cu care oamenii crapă de frig şi sudează fierul sub cer, încrîncenarea cu care-şi smulg cizmele clefăind din nesfîrşitul noroi, şi poate-n timpul acesta mai găsesc forţă să se toarne şi să se spioneze, nu-i eroism nici luatul chenzinei şi-apoi beţiile cu cîntece şi cu plîns, sfîrşite deseori în bătăi cu scaune şi sticle grele de-un kil, încăierările acelea turbate din care nu se ajunge decît la Miliţie sau la spital."
