Românul Raed Arafat
Trei publicaţii româneşti importante au publicat, în urmă cu două săptămâni, interviuri cu doctorul Raed Arafat: Academia Caţavencu, Revista 22 şi Kamikaze. Iată cum vorbeşte intervievatul despre meseria sa: „Rep.: Infinitul (...) ce este?R.A.: Păi, e singurul care face medicina de urgenţă atractivă. Rep.: Necunoscutul? R.A.: Întotdeauna, bolnavul e un necunoscut. În faţa ta poate fi un om care nu vorbeşte, despre care nu ştii nimic, nu ştii ce-l doare. Atunci, trebuie să lucrezi altfel, să presupui. Cînd ajungi la un accident rutier, la un om cu stîlpul străpungîndu-l şi el vorbind. Sau cu un accident în care omul pare că nu are nimic, dar nu vorbeşte" (Caţavencu). „Medicina de urgenţă este un război. Îl cîştigi sau îl pierzi, de fiecare dată. Încerci să faci uneori ceva ce ştii că are şanse de 1% şi îţi spui: hai să încerc totuşi. Coşmarul medicului de urgenţă cel mai mare este cînd ajunge şi ştie că, dacă ajungea un pic mai devreme, putea să facă ceva, să salveze un om" (Kamikaze). Subsecretarul de stat Raed Arafat face gărzi, voluntar, la fiecare sfârşit de săptămână, ca să nu piardă contactul cu meseria. Îi mărturiseşte reporterului uluit de la Kamikaze că nu şi-a luat de câţiva ani concediu adevărat pentru că. se plictiseşte. Spune că se simte foarte bine ca român, deşi i-au fost necesari trei ani pentru a primi cetăţenia (asta, în paranteză fie zis, după ce înfiinţase SMURD-ul prin eforturi proprii, prima ambulanţă cumpărând-o din banii lăsaţi moştenire de tatăl său.) Şi, în fine, o mică lecţie de seriozitate: „Rep.: Sînteţi arab, sînteţi român, cum de sînteţi neamţ? R.A.: «Să fii neamţ» înveţi, dacă chiar vrei" (Caţavencu).
„O suma de lucruri care au eşuat"
În ROMÂNIA LIBERĂ din 16 septembrie a.c., Herta Müller îi acordă Sabinei Fati un scurt, dar foarte cuprinzător interviu, a cărui temă principală s-ar putea rezuma la felul în care vede scriitoarea România de azi în siajul celei de ieri. Avantajul apariţiei într-un cotidian cunoscut -deşi nu din toate luările de cuvînt s-ar putea deduce că e vorba de un avantaj - se traduce şi prin numărul mare de comentarii lăsate de cititori. În puţine cazuri e vorba de comentarii pe marginea cărţilor Hertei Müller; majoritatea luărilor de cuvînt nu fac decît să rezoneze caricatural constatările lucide ale scriitoarei sau să le prelungească în litanii resentimentare şi neputincioase la adresa stăpînirii, a trecutului, a sorţii ş.a.m.d. Dar nu abilităţile de lectură şi de judecată ale publicului larg sînt de semnalat în acest caz -în calitatea lor de mostre veritabile de readers' response, acestea merită o discuţie separată, mult mai amplă -, ci judecăţile tranşante ale scriitoarei despre ţara pe care a lăsat-o demult în urmă şi în care, dintr-o sumă de motive în care probabil că mulţi se recunosc, măcar în parte, nu se mai poate simţi acasă. Ideea de forţă se găseşte, crede Cronicarul, în următoarele fraze scurte: „După 20 de ani, dacă te uiţi la rezultate, nu poţi decît să te întristezi, există o sumă de lucruri care au eşuat."
Care sînt lucrurile care au eşuat şi în ce domenii se constată eşecul urmează să fie explicitat cu o bună rigoare jurnalistică de Sabina Fati şi cu aprecieri tăioase de Herta Müller. România nu e „o democraţie care să poată fi trăită", foştii securişti prosperă (ba chiar se şi laudă cu vechile activităţi), foştii prieteni s-au dovedit, în bună parte, turnători, iar elita intelectuală s-a dezis, din motive doar de ea ştiute, de subiect: „în alte ţări intelectualii se ocupă mai mult de treburile politice, se discută mult mai mult şi mai aplicat pe marginea unor teme, ceea ce în România nu s-a întîmplat şi nici nu se va întîmpla. Din păcate, în România există alte obişnuinţe, dar foarte multe ar putea depinde de intelectuali şi de tehnocraţi. Scriitorii şi artiştii din România nici măcar nu au vrut să discute despre problemele colaboraţionismului. Erau prea mulţi încurcaţi cu dictatura, aşa cred." O perspectivă tranşantă, lipsită de menajamente, care-i va interesa nu doar pe cei preocupaţi de problematica „grelei moşteniri", ci şi pe cei care încearcă să-şi explice de ce simt că nu mai pot trăi la ei în ţară sau, cu cuvintele autoarei, că acasă poate să însemne şi „să nu mai suporţi să fii acolo".
