Din culise
Într-un număr recent al OBSERVATORULUI CULTURAL, Daniel Cristea-Enache răspunde, în 10000 de semne, celor cinci-şase rânduri pe care Mircea Cărtărescu i le consacră în interviul din ADEVĂRUL. Apărându-se pe sine („un carierist îngâmfat", apud Cărtărescu), criticul ţine să-şi arate solidaritatea cu alţi doi colegi, Paul Cernat şi Mihai Iovănel (etichetaţi de autorul Levantului drept „contorsionist", respectiv „glumă proastă"). Halal solidaritate însă: „Mircea Cărtărescu are dreptul să scrie tot ce doreşte, dar eu nu-i văd îndreptăţirea în atacul furibund şi haotic îndreptat împotriva criticilor de azi. Nici Mihai Iovănel, nici Paul Cernat nu merită calificativele lui, ce coboară nivelul discuţiei şi îl discreditează pe emitent. Cu mine, îl asigur că nu riscă mare lucru. Oricâte insanităţi aş primi din partea unui autor român, nu-mi voi articula opinia critică decât în funcţie de opera lui - şi în urma lecturii ei. [subl. mea, Cronicar]." Va să zică Cernat şi Iovănel „îşi articulează" opiniile altfel? Primul în funcţie de umori, al doilea pe necitite? Sau viceversa?
Citind-o pe Jeni Acterian
OBSERVATORUL CULTURAL din 29 aprilie - 5 mai marchează împlinirea a 52 de ani de la moartea lui Jeni Acterian printr-un eseu al Mirelei Vişan despre Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit. Semnatara articolului (intitulat „Jurnalul unei fete greu de mulţumit sau Journal intime?"), hotărîtă să-şi dea doctoratul cu o teză legată tocmai de acest jurnal, a cercetat manuscrisele de la Arhivele Naţionale Române (Fondul familiei Acterian) şi a ajuns la concluzia că, aşa cum a fost publicat, volumul este rezultatul cenzurii. Contactînd-o pe Doina Uricariu, editoarea şi traducătoarea celor două ediţii ale jurnalului (Jeni Acterian şi-a scris însemnările cu precădere în franceză), Mirela Vişan nu a primit lămuririle pe care şi le-a dorit, cercetătoarea rămînînd cu impresia că i se ascund motivele care au dus la nepublicarea unor fragmente care, deşi există în manuscrise, nu există în versiunea editată. „Multe întrebări cred că îşi aşteaptă răspunsul. Una dintre ele se referă la cenzura jurnalului. A pornit prima ediţie a Jurnalului lui Jeni Acterian de la manuscrise sau de la copiile după originale? Mai există şi alte caiete în afara celor existente la Arhive? [...] Mai lipsesc, din nefericire, şi alte pagini importante. Nu numai referirile le detenţia lui Haig, pachetele pe care Jeni i le ducea de cel puţin două ori pe săptămînă fratelui ei la închisoare, despre care aminteşte în prefaţa ei la ediţia a doua Doina Uricariu, ciudat, din mărturisirile făcute acesteia de Nuni Dona, o foarte bună prietenă de-a lui Jeni, şi nu citînd sursa principală - manuscrisele. Nu au fost publicate nici paginile despre Nae Ionescu sau portretele memorabile pe care Jeni i le face «Profesorului», dar şi lui Noica, Cioran sau Mircea Vulcănescu etc. Şi multe altele." Spre a risipi nedumerirea cititorilor, ar fi nimerit ca Doina Uricariu să iasă în presă şi să lămurească aceste detalii. O intelectuală atît de rafinată, cum a fost Jeni Acterian, merită toată atenţia noastră, mai ales atunci cînd face portretul contemporanilor amintiţi.
Ce cred scriitorii despre cititori
În primul număr (triplu) din acest an al revistei DISCOBOLUL, care apare la Alba-Iulia, citim o amplă anchetă la care răspund aproape patruzeci de autori, nume sonore, dar şi debutanţi. Tema pusă în dezbatere: cum îi văd scriitorii pe cititorii lor, reali, prezumtivi sau ideali. Cu alte cuvinte, asistăm la o ludică inversare de roluri: de data aceasta, nu cititorii îi judecă pe scriitori, aşa cum se întâmplă de obicei, ci autorii îşi dau cu părerea despre cititorii lor şi le pun note.
Reţinem aici răspunsul pragmatic al lui Basarab Nicolescu, care, constatând o scădere atât a numărului cititorilor cât şi a calităţii lor, propune o soluţie demnă de luat în seamă pentru îndreptarea situaţiei: „Nu este de mirare că în acest sistem haotic, 3-4 edituri acaparează întreaga piaţă de carte. Este deci un sistem improductiv şi din punct de vedere economic şi din punct de vedere cultural şi educaţional. Soluţia este evidentă, dar ea jenează, desigur, interese meschine financiare care nu au nimic de-a face cu grija pentru cititor: constituirea unei reţele naţionale de difuzare şi constituirea unui site internet naţional (de genul Amazon) unde toate cărţile care apar în România să fie accesibile cititorului din ţară şi din străinătate."
Şcoala şi filosofia
În numărul din aprilie al revistei ieşene TIMPUL găsim un foarte bun articol al lui Adrian Niţă despre noua lege a educaţiei. Multă cerneală a curs de când proiectul a fost pus în dezbatere, comentatorii făcând remarce legate de schimbările anunţate, precum mutarea clasei a noua de la liceu la gimnaziu, noua structură a bacalaureatului, ori finanţarea în învăţământul superior. Se pare că a scăpat una celor care au scris până acum pe subiect - una „mai boacănă", vorba bătrânului Trahanache: dispare filosofia ca disciplină de bacalaureat. Elevii pot alege matematica şi ştiinţele naturii (la profilul real); ştiinţe socio-umane (istorie, geografie, economie, sociologie şi psihologie) la profilul umanist; cunoştinţe tehnologice specifice calificării (pentru filiera tehnologică); cunoştinţe specifice specializării (pentru filiera vocaţională). Cum latina se studiază din ce în ce mai puţin şi de un număr mereu scăzând de elevi, cum logica a fost pur şi simplu scoasă din programa şcolară în mandatul doamnei Andronescu, mai rămânea filosofia să fie trimisă la coşul cu discipline inutile, că doar ce competenţe practice formează ea? Se pare că, de la celebra zisă prezidenţială, am rămas marcaţi de multitudinea filosofilor şi de puţinătatea tinichigiilor, ajungând la concluzia că modalitatea cea mai potrivită pentru a avea buni meseriaşi este izgonirea filosofiei din cetate.
