1954 - raport confidenţial

Dinu C. Giurescu publică în revista Historia nr. 87, în traducere proprie, un document inedit foarte interesant şi pentru detalii ale decorului de epocă, şi pentru comparaţii cu situaţia de azi. E vorba despre un raport secret cu privire la starea drumurilor şi circulaţia autovehiculelor din R.P.R., întocmit de un diplomat de la Legaţia Americană din Bucureşti la 2 sept. 1954. însărcinatul cu afaceri ad interim Richard Funkhouser constată că, la acea dată, trenurile constituiau la noi principalul mijloc de transport al oamenilor şi mărfurilor. Autovehiculele erau rare iar străzile şi şoselele - proaste (dacă numărul maşinilor e azi enorm şi sufocant, cea de a doua constatare rămîne valabilă şi după 55 de ani). Erau în circulaţie pe atunci autocamioane nemţeşti de dinainte de război, pentru care lipseau piesele de schimb, ceheşti - Skoda şi sovietice - Ziss, după modelul acestora din urmă fiind fabricate la Braşov şi cele marca "Steagul roşu". Automobile personale ("de agrement") nu prea mai existau. Funcţionarii superiori ai regimului mergeau cu maşini de serviciu, cu şofer - Zil, Pobeda, Skoda, Tatra - iar înaltele oficialităţi şi Securitatea, cu Buick-uri, Cadillac-uri şi Chevrolet-uri noi ("Iarna trecută era posibil să identifici fiecare Chevrolet tip 1953, în circulaţie; în prezent, modele 1953 şi 1954 sînt destul de numeroase pentru ca să nu mai poată fi recunoscute individual. Se consideră că majoritatea, dacă nu chiar toate, sînt folosite de securitate - poliţia secretă"). Raportul constată înmulţirea numărului de motociclete est-germane pe străzile Capitalei ("motociclismul pare să fi dobîndit un statut sporit de prestigiu printre tineri"), în provincie predominînd bicicletele: "Rar se vede un automobil în oraşele de provincie cu excepţia câtorva rable vechi de 14-20 ani, care formează taxi-urile la staţia de cale ferată. Ele sunt de obicei de fabricaţie americană. Când cineva vede un automobil de agrement în stare decentă într-un oraş de provincie, acesta are o placă de înmatriculare de Bucureşti şi indică vreo vizită oficială." Cum arăta în 1954 traficul pe şosele, atît cît a putut observa Funkhouser (fiindcă personalul diplomatic din Vest n-avea voie să călătorească în automobil decît pînă la Sinaia)? Iată: "Majoritatea traficului este alcătuit, desigur, din căruţe trase de cai jigăriţi, dar cel al autocamioanelor pare a nu fi în deosebit de bune condiţii. Rar parcurgi şoseaua Bucureşti-Sinaia fără a nimeri cel puţin un autocamion în pană pe marginea drumului, iar unii călători au relatat că au văzut chiar şase." Cît despre străzile din Bucureşti, "A conduce oricând este o grea încercare pentru un automobil; noaptea, primejdia de a deteriora axa din spate sau arcurile este deosebit de mare. începînd din primăvară s-au efectuat unele reparaţii - cârpeli; dar stratul de macadam folosit pare a fi destul de subţire, fără să aibă un pas de sprijin suficient. Dacă iarna viitoare va fi severă, este de aşteptat încă o deteriorare. Nici construcţia de bază, nici nivelul întreţinerii străzilor din Bucureşti nu par destul de bune pentru a preveni o deteriorare treptată a suprafeţelor străzilor (cu excepţia, desigur, a secţiunii Ťmarelui traseuť din raionul Stalin)." Constatările americanului din 1954 par scrise în 2009, din nefericire.


Poemă critică

Cronicarul a remarcat într-un număr anterior beţia de superlative din studiul "critic" consacrat de Georgeta Adam, în publicaţia LITERE, poeziei semnate de Carolina Ilica. Fără a încerca să influenţăm, Doamne fereşte!, linia editorială a revistei de la Găeşti, ne-am gîndit că o observaţie făcută cu bună-credinţă poate fi preluată.
Pe diriguitorii unei reviste ar trebui să-i intereseze felul în care publicaţia lor este receptată; iar a corecta (sau măcar a rări) simptomele de provincialism ar fi deja o parte a îndreptării. Din păcate, nu acesta e cazul Literelor despre care vorbim: în numărul 2 (107), serialul Georgetei Adam continuă în aceeaşi stilistică sufocată de admiraţie şi despovărată de orice urmă de spirit critic. Abordînd simbolul apei în poezia scrisă de Carolina Ilica, Georgeta Adam porneşte la drum cu o explicaţie terre ŕ terre: apa "calmează, astîmpără Voinţa, purifică, într-un cuvînt - răcoreşte".
Acestea fiind zise (şi, cumva, de la sine înţelese), e de remarcat că tirania visului este investită, în opera lirică analizată, "cu funcţii thanatice". E "un instrument al morţii", revine redundant Georgeta Adam, înainte de a lansa o primă comparaţie nedreaptă pentru Carolina Ilica: "cele şase Ťvisuriť din ciclul Ofelia recurg inteligent la logica substituţiei vizibilă şi în poezia Ilenei Mălăncioiu. Şi în ele se produce Ťînlocuireať, uneori cu o urmă de cochetărie şăgalnică în reconstituirea dramei".
Fără şagă, comentatoarea purcede la alte comparaţii, dorite probabil flatante pentru autoarea comentată: "frumuseţea arhetipală este atributul tinereţii şi, paradoxal, ca în Luceafărul eminescian, al morţii". Ileana Mălăncioiu, Mihai Eminescu... Oare ce alţi termeni poetici şi valorici ar mai putea fi introduşi în discuţie, pentru a dimensiona convenabil statura Carolinei Ilica?
"E capătul de drum, punctul final al Erosofiei căreia Carolina Ilica i-a consacrat întreaga sa operă", stă scris la finalul celui de-a treilea episod din poema critică a Georgetei Adam. Să tragem nădejde că e chiar capătul? Sau vom citi, şi luna următoare, alte enormităţi înghesuite într-o revistă de format mic?


Amintiri

Pline de oameni care au trecut paginile DACIEI LITERARE, numărul 2/2009... Constantin Ciopraga, Grigore Vieru, Corneliu Ştefanache. Amintiri, interviuri care umplu secţiunea cea mai amplă a revistei. Reţinem, sub un titlu care ar părea nepotrivit, dacă n-am cunoaşte bolile vremii noastre, La noi, la români, mortul trebuie să jure că a murit, interviul luat de Călin Ciobotari lui Grigore Vieru. Discuţia e veche de trei ani, de la Salonul de Carte al Bibliotecii Judeţene "Gh. Asachi". Pretextul ei e aniversarea de 70 de ani a poetului Vieru. Despre politică, inclusiv literară, despre micimea, ca oameni, a unor mari scriitori, şi despre prietenie. Pe cuvintele "păreţi un om fericit" se încheie o întrevedere scurtă, ca o radiografie. Prelungită în atîtea şi atîtea, prea târzii, mărturii ale cunoscuţilor. De la, el însuşi dispărut, Constantin Ciopraga, într-un trist colocviu sentimental, la Natalia Cantemir.