Locurile fac o literatură
Atrage atenţia, în ultimul OBSERVATOR CULTURAL, din 18 februarie, o rubrică numită frumos, purtătoarea unui adevăr subţire, prea rar băgat în seamă: Memoria locurilor. Articolul din spatele rubricii, Aici a locuit Liviu Rebreanu, e un răspuns empatic şi înţelegător dar, vai, la fel de lipsit de putere, pe care-l dă Corneliu Lupeş (cititor vechi al memoriei bucureştene, în cărămidă, ca şi în spirit) indignării lui Romulus Rusan. Indignare - nu singulară - faţă de demolări şi morţi încete, faţă de indiferenţă şi interese, altele decât ale culturii. Este un aici înşelător cel din titlu, fiindcă un întreg periplu, reconstituit minuţios, cu sprijinul, recunoscut, al lui Niculae Gheran, editorul lui Rebreanu, e povestit, cu aplecare spre anecdotă, în luarea de poziţie, dacă se poate numi aşa. Case peste case, străzi peste străzi, memorie dispreţuită şi adrese care se pierd, semănând, peste timp, confuzie, fac substanţa acestui articol nostalgic şi precis. Constatări incredibile, precum „iniţiativa" locatarilor de a smulge plăcile memoriale de pe blocurile în care mari scriitori le-au fost vecini în veac, ori „iniţiativele" primăriei de-a ajuta să moară (şi nu blând...) clădiri pe care o bună construcţie le mai ţine, încă, încăpăţânat, în picioare, dau frisoane. Şi nu vom face nimic, decât să scriem, apăsaţi de memoria locurilor pe care le ştim şi le pierdem.
Calculatorul şi homo ludens
În VIAŢA MEDICALĂ din 12 februarie 2010, dr Eugenia Grosu-Popescu ne pune în faţa unui fenomen social cu consecinţe îngrijorătoare. Un studiu statistic efectuat asupra copiilor din judeţul Buzău arată că dependenţii de calculator nu doar că nu mai citesc aproape nimic, dar că îşi pierd pînă şi pofta de joacă. Citind ştirea, Cronicarul a tresărit speriat, amintindu-şi cum, în copilărie, i s-ar fi părut imposibil ca, după o anumită vîrstă, să înceteze să se joace, şi din acest motiv îi privea pe oamenii maturi cu o sinceră şi dureroasă compasiune, un fel de milă cuvenită doar nefericiţilor şi bătuţilor de soartă. Ce sens ar mai fi avut viaţa, îşi spunea el atunci, dacă perspectiva jocului ar fi dispărut? Şi iată că astăzi calculatorul a reuşit să facă imposibilul, înăbuşindu-le copiilor înclinaţia ludică. „Copiii dependenţi de calculator nu se mai joacă la fel ca pînă acum, nu mai comunică între ei, se însingurează, se alienează. Ajunşi aici, aflăm că pentru o treime din adolescenţii judeţului Buzău calculatorul a devenit, realmente, un drog. Cu ameninţarea tuturor consecinţelor posibile. Întrebaţi de reporteri, adolescenţii înşişi vin cu o explicaţie plauzibilă: nu există terenuri de sport şi nici locuri în care ei să se destindă, unde s-ar putea întîlni unii cu alţii, ar putea să se joace, s-ar putea împrieteni, s-ar putea distra şi cine ştie dacă n-ar putea găsi împreună soluţii mult mai bune pentru prevenirea, în viitorul care le aparţine în exclusivitate, a crizelor." Chiar dacă, în încheierea articolului „Criza şi copiii noştri", Eugenia Grosu-Popescu aduce o notă de optimism medical, Cronicarul rămîne abătut. Simpla imagine a unor copii care, în loc să se joace, stau cu ochii aţintiţi în calculator, are darul de a-l înfiora lugubru.
Graba strică treaba
Fuga de trecut se intitulează articolul lui Radu Paraschivescu apărut în ADEVĂRUL din 19 februarie, care are ca pretext un roman de Margaret Atwood publicat recent la Editura Leda. Dar nu atât partea de critică literară (de altminteri fără cusur) interesează în acest articol, ci consideraţiile pe tema trecutului. „Fuga de trecut e în cel mai bun caz chinuitoare. De cele mai multe ori e imposibilă, fiindcă nimic nu poate şterge monştrii interiori care ţi-au decis traiectoria. A fugi de trecut e ca şi cum ai încerca să te descotoroseşti de propria umbră", scrie Radu Paraschivescu. Celor care se tem de trecut nu le ajunge însă propria fugă, ci, ca să se simtă în siguranţă, îi acuză de paseism pe toţi cei care se uită cu interes în urmă. Dragostea pentru trecut este, pentru mulţi, un fel de boală lumească, despre care e ruşine să vorbeşti în public. De aceea „paseiştii" sunt mereu ameninţaţi de oprobriul prezenteiştilor. Despre pericolul care-i ameninţă pe cei care-şi şterg din amintire trecutul scrie, cu condei de fin prozator şi cu umorul lui grav, Radu Paraschivescu: „Trecutul vine peste tine, îţi dă ghionturi, te împinge la oglindă şi te sileşte să te întrebi dacă îţi place ce vezi. E însoţitorul pe care nu poţi să-l concediezi, alaiul care nu oboseşte să-ţi fie aproape, pădurea de fantome care nu fac altceva decât să-ţi răsară în faţă: «Cucu! Credeai c-ai scăpat?». În general, lucrurile acestea se întâmplă când te aştepţi mai puţin. Când nu te mai uiţi peste umăr şi nu mai ai motive de îndoială. Trecutul seamănă cu un controlor implacabil, care te prinde fără bilet în autobuzul vieţii şi nu numai că te amendează, dar o face în aşa fel încât să te ştie toţi călătorii. Eşti dat în vileg, făcut de ruşine, arătat cu degetul pentru un lucru pe care-l credeai definitiv îngropat." În treacăt, Radu Paraschivescu, unul din cei mai inspiraţi traducători din limba engleză, amendează traducerea „cu scăpări" a Gabrielei Nedelea, pentru care replay înseamnă „replică", iar junior accountant „contabil junior". În context replay însemna „reluarea fazei" (personajul chiar se uita la un meci televizat), unde tocmai se dădea o reluare. Iar junior accountant se traduce prin „contabil secundar" sau „înce-pator". Dar graba strică treaba.
Berlin 2010
Jurnalele de ştiri ar fi trebuit să înceapă, toate, măcar acum, cu una dintre cele mai tari ştiri: filmul românesc, din nou premiat la unul dintre cele mai prestigioase Festivaluri, acela de la Berlin! Probabil că, după principiul că la noi cultura nu face audienţă, succesul peliculei „Eu cînd vreau să fluier, fluier" trece mai la coadă în ţărişoară. Ce dacă filmul nostru aflat într-o competiţie remarcabilă primeşte Ursul de Argint-Marele Premiu al Juriului? Ce dacă acesta este dublat de încă unul, Premiul Alfred Bauer oferit pentru „o operă cinematografică inovatoare", oferit şi ca să se pună un accent în plus pe felul în care filmul acesta al lui Florin Şerban a impresionat şi a creat o vîlvă de presă, de critică? Pînă la analizele şi cronicile ce vor urma şi aici, pînă la evaluarea criticilor de specialitate, datoria unui jurnalist-ştirist ar fi fost să împingă cît mai în faţă o astfel de veste. Festivalurile de la Cannes, Berlin şi Veneţia, cu toate crizele, cu toate suişurile şi coborîşurile, rămîn cele trei mari evenimente europene din lumea cinematografiei. De şaptesprezece ani, nici un film românesc nu a mai fost selecţionat pentru Berlin. Acesta a fost primul pas spre aşa un succes. Încă ceva. Bizar. Scenariul are la bază piesa Andreei Vălean, o piesă cu impact în lumea teatrului românesc, care s-a jucat cu priză la actori, la public. Numele ei aproape că nici nu a fost pomenit!.. .Nu cred că ne permitem acest lux, mai ales că nu strălucim şi încă se caută oameni care să poată să scrie un scenariu bun, corect de film. Aici a şi fost problema filmului românesc, mai înainte de orice. În fine... Imaginea actriţei Renée Zelwegger, membră a Juriului internaţional de la Berlin, cea care i-a înmînat entuziastă Premiul regizorului Florin Şerban, se alătură acum aceleia, fabuloase, în care Jane Fonda îi dă premiul la Cannes lui Cristian Mungiu. Şi îl sărută tandru pe obraz.
