De bucurat sufletul
De prisos a spune că revista MANUSCRIPTUM este o apariţie de bun-gust, al cărei conţinut îmbină densitatea de sens cu frumoasa aşezare în pagină. E poate revista care se apropie cel mai mult de noţiunea de document literar. Cînd o deschizi nu ai sentimentul că răsfoieşti o gazetă, ci senzaţia că pătrunzi într-o arhivă bine păstrată: fotografiile de epocă, manuscrisele olografe şi studiile introductive fac din Manuscriptum un motiv de încredere într-o lume în care literatura nu mai e încurajată aproape de nimeni. Iată că se poate, îţi vine să spui străbătînd ultimul ei număr (1-4 din 2009) şi admirîndu-i sumarul: de la texte de Eugen Ionescu şi Constantin Noica pînă la corespondenţa dintre Costache Olăreanu şi Mircea Horia Simionescu, de la poeziile lui Emil Botta la autobiografia lui Gala Galaction. Masivă sub unghiul paginilor şi concentrată sub cel al contribuţiilor de autor, revista are ceva monumental şi greu, de lucru făcut pe îndelete. Seamănă cu un menhir impunător ridicat pe fundalul atîtor apariţii efemere. De aceea, colectivului redacţional (director editorial: Livius Ciocârlie, consultant editorial: Radu Călin Cristea, redactor: Ioana Vlăsoiu, concepţie grafică: Florin Iaru, fotografii: Dan Vatamaniuc) i se cuvin toate laudele din partea Cronicarului.
Cine e „Doamna grasă"?
O foarte vioaie revistă studenţească apare, lunar, la Facultatea de Litere. În redacţie sunt Iulian Curuia, Radu Dima, Dorina Ivan şi Irina Macedonski. Fiecare număr costă „un leu cin'zeci" şi propune o temă: literatura pentru copii, suprarealismul, grafie şi pornografie, literatură română contemporană etc. Acest ultim număr (dar nu cel de pe urmă) atrage atenţia încă de la copertă. Diverşi scriitori de azi sunt „îmbuteliaţi" şi prezentaţi după modelul etichetelor de pe sticlele cu vin. Câteva exemple: Mircea Cărtărescu, 1980: „Lacrima lui Ovidiu. Vin sclipitor, autografiat. Stă pe toate limbile". Claudiu Komartin, 2003: „Must dulce.". Ion Manolescu, 1993: „Cyberwine. Cocktail neurochimic, pixelat la maturaţie. Bun pentru navigatori". Şerban Foarţă, 1976: „Vin licoros de Severin. Soi altoit cu poieţi crescuţi în beciul lui Mallarmé. Miroase bine." Un bun interviu cu Gheorghe Florescu, autorul best-sellerului Confesiunile unui cafegiu, e luat de Dorina Ivan. Întrebat dacă-l citeşte pe T.O. Bobe, ginerele său, cum precizează oportun o notă a redacţiei, Gh. Florescu răspunde: „Bineînţeles. Păcat că romanul lui, Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, n-a prea fost mediatizat de Editura Polirom. Dintre contemporani, îl mai citesc pe domnul Cărtărescu, iar cartea domnului Liiceanu, Scrisori către fiul meu, m-a făcut să mă gândesc să scriu o Scrisoare către urmaşii mei." O poetă promiţătoare, Diana Frânculescu, e prezentată în spiritul ludic de bună calitate al întregii reviste: „Diana Frânculescu începe Literele. E bolnavă de hermeneutică, dar se tratează cu gutui şi pinguini. Ştie să folosescă corect cuvântul decât. Atât". Cronicarul nu ştie cine e realizatorul horoscoapelor tematice (horoscopul pornograf la numărul cu pornografia, horoscopuşorul la cel cu literatura pentru copii, horoscopul de catifea la literatura contemporană, parafrază după Tache de catifea), dar îl / o / îi felicită pe autor / autoare / autori. O nedumerire, totuşi: cine e doamna grasă? Să fie literatura română însăşi? Dacă e aşa, Cronicarul protestează: literatura română e încă destul de subţire. Cel puţin prin comparaţie cu alte... doamne.
Aflarea în treabă
Duminică seara, ediţia online a EVENIMENTULUI ZILEI anunţa pe scurt apariţia volumului memorialistic al lui Adrian Marino, Viaţa unui om singur. (Cartea, incendiară din câte se pare, conţine referiri nu tocmai flatante la o bună parte dintre personalităţile culturale ale momentului. E probabil şi unul dintre motivele pentru care autorul a decis ca ea să fie publicată postum.) Luni dimineaţă, la ora nouă, articolul, semnat de Simona Chiţan, era disponibil integral pe Internet. Printre cei încondeiaţi de Marino se numără G. Călinescu, Emil Cioran, C. Noica, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Mircea Dinescu, Eugen Simion. Citatele sunt elocvente. Nu e cazul să le discutăm acum nici în bloc, nici în parte. Să aşteptăm până după apariţia cărţii. Uluitor e în schimb spectacolul celor care comentează în subsolul acestei avanpremiere. Unii dintre ei s-au repezit să-şi dea cu părerea în miez de noapte. Alţii au avut răbdare până la cafeaua de dimineaţă. În numai câteva ore, pe pagina web a cotidianului s-a spus totul. Şi că „aşa arată de fapt scriitorimea română"; şi că are sau, după situaţie, „n-are dreptate autorul memoriilor"; şi că „există nume care lipsesc, deşi nu-s cu nimic mai puţin corupte decât cele menţionate"; şi că „gestul e admirabil", dar şi că amânarea confesiunii „e numai o formă de laşitate". Singura voce raţională din această nebuloasă cade oarecum alături de subiect, reproşându-le comentatorilor carenţele ortografice. Altceva i se pare Cronicarului îngrijorător: mai bine de jumătate din cei care se pronunţă răspicat acolo recunosc nu doar că nu l-au citit pe Marino, dar că nu ştiau, până la acest articol, absolut nimic despre el. Tot e bine c-au aflat!
